Din suflet. De suflet. Despre suflet

Despre încredere s-au scris multe în special asupra greutății cu care se câștigă și ușurinței cu care se pierde.
Ei bine, eu nu o văd chiar așa. Încrederea o ai sau nu o ai. O acord ca o prezumție de nevinovăție, ca un dar de bun venit , ca o mână întinsă, ca o cheie spre mine. Iar când o accepți o primești asemeni unei invitații, unui dar prețios, unei promisiuni, unei îndatorări. O îndatorire de a nu o știrbi, o interdicție de a o trăda. Un act responsabil, asumat și în funcție de firea și voința fiecăruia posibil reciproc.
A oferi încredere înseamnă a vedea ceva deosebit în persoana în care sădesc aceasta sămânță a liniștii, pe care asemeni unui grădinar vreau să o văd îngrijit și înflorind, crescând și arătându-și roadele. Înseamnă a deschide în mine o poartă din zidul de jur împrejur de care se izbesc cei pe care obișnuim sa îi numim "străini". Nu neapărat un privilegiu, dar un act de speranță, de a-mi umple și a umple goluri, a primi și a darui, a aduce oameni frumoși în acel loc intim, mai plin sau mai gol, dar pe care îl vreau frumos ca o noapte de mai într-un sat dintre munți. Acolo țin tot ce mă reprezintă, acolo sunt atingeri, zâmbete, lacrimi, iubiri, persoane - florile vieții mele, colorate sau nu, cu spini sau fără. Odată intrat devii o floare a vieții mele.

A oferi încredere, înseamnă a construi - o prietenie, un drum, o viață, un suflet. Înseamnă curajul de a lăsa pe mâna cuiva șantierul amintirilor noastre, sigura comoară a unei vieți, singurele care ne aparțin cu adevărat. Înseamnă a acorda mai mult decât timp. Înseamnă a împărți darul suprem: viața.

Iar când încrederea e înșelată nu imi rămâne decât să mă retrag, tot eu. Nu am timp să port ranchiună, nu am timp să urăsc și să mă răzbun, am un suflet întreg de reparat alături de cei care au decis să rămână înăuntru, pe șantierul întunecat al acum amarelor viitoare amintiri, trăgând soarele din norii de praf ridicați de graba de a prăda templul meu și ghena altora.

Poate un termen prea dur, poate un contrast prea mare. Dar cum altfel o poți numi atunci cand oamenii își aruncă acolo gunoaiele, noroiul din sufletul lor și praful din mintea lor. Cand își îneacă frustrările în apele tale limpezi? Când râd, mirosind a furtuna, de cerul tău colorat?
Și cum îi putem condamna și de ce îi putem acuza atunci când le oferim slăbiciuni și crezuri, nuiele și haine ale firii noastre  și-odată dezgoliți ne biciuie cu ele?

Și la final, goi și îngenunchiaţi, plantând și clădind - cine e mai gol? Eu, că sub lumina nopții până dimineață îmi construiesc alt suflet, sau tu că ai venit să furi țărâna sufletului meu să ai un petec de pământ în care să-ți îngropi genunchii uzi și obosiți de ploi?

Cafea, planete şi rachete

O dimineaţă. Cu acelaşi gust de cafea şi tutun. Poate ceva mai dulce, totuşi, azi. Dimineaţa. Cafeaua. Aceeaşi povară undeva acolo în suflet. Acelaşi suflet. Poate ceva mai fericit azi.

Şi mi-a adus desenul să îl văd. Mi-a adus lumea să o văd prin ochii lui de copil. Şi lumea era undeva departe, undeva în dreapta paginii; în rest planete, rachete şi nave spaţiale. Probabil erau şi stele, dar ziua nu se văd.

Şi mi-am amintit o melodie şi o carte. Mi-am amintit sigurătatea ecoului din Micul Prinţ şi m-am pierdut „Printre nori”.

„Sunt singur, sunt singur, sunt singur – raspunse ecoul.”

Şi mi-am amintit multe: şi Carul mic, şi Carul mare, până şi faptul că steaua mea e un satelit. Mi-am amintit cum, printre nori, deasupra oraşului fugeam de necunoscut. Fugeam printre timpuri, jonglam cu secundele şi conjugam anotimpurile, apoi mă ascundeam în trecut şi mă rătăceam de luni până sâmbătă, când ochii ei verzi mă căutau şi îmi luminau din nou calea spre prezent. Şi încă sunt aici, în prezentul prăfuit. Dar azi nu. Azi voi fugi. Voi coborî de pe Planetă. Mă voi agăţa de racheta colorată şi îmi voi căuta o stea adevărată. Căci steaua mea e-un satelit.