15 septembrie 2012
Socoteli ...
Ma gandesc cumva ca ne mai despart doar vreo 3 luni pana cand vom zice adio si acestui an. Ce ma intriga e ca il credeam a fi un an foarte stresant, cu grele incercari ce vor lasa cicatrici,insa a fost doar un an ciudat. Anul acesta am invatat enorm de multe lucruri...gen: sa gatesc,sa imi organizez mult mai bine timpul, sa reusesc sa fac piata cu mai putin de 300 de euro. Anul asta m-am indragostit de Audrey si mi-am descoperit pasiunea pentru dulciuri. Anul asta i-am dat o fata noua blog-ului. M-am casatorit. Am devenit mai rea.Am devenit mai buna.
Dar nu am de gand sa imi inchei aici socotelile cu 2012. Mi-a promis mai multe: ca voi da de carnet si...mai important:mi-a promis Parisul!
9 septembrie 2012
Pauza de cafea...
Muza acestui blog a disparut in ceata uitarii. Cu siguranta va revenii dar pana atunci voi incerca sa fac in asa fel incat acest blog sa fie din nou refugiul meu..."cortul din gradina din spate" unde ma voi ascunde de ceilalti...si de mine!
Am revenit!
1 mai 2012
Poveste
Stau pe canapea sorbind incet din cafeaua fierbine; sunt bine. Caldura si comoditatea caminului imi dau acea mult ravnita stare de siguranta. Numar ca pe vremuri minutele ramase pana ce sotul meu va reveni acasa. In ciuda tuturor obstacolelor iubirea noastra nu s-a stins, ci doar a devenit mai puternica. Inchid ochii si imi aduc aminte ca prin vis acea zi de octombrie si acel anunt care avea sa imi schimbe viata.
Eram singura. Desi in floarea tineretii, renuntasem sa mai cred in dragoste si sa mai sper la acea implinire pe plan emotional. Toate visele mele aveau acum ca baza o cariera stralucita. Inlocuisem visul rochiei de mireasa cu cel al unei catedre intr-o Universitate renumita, visul caminului confortabil cu cel al unei garsoniere situata la cel mai inalt etaj, amenajata in cel mai haotic stil, ticsita de carti , dosare, formulare, chestionare, referate etc.
In opt luni de singuratate imi gasisem deja cate un inlocuitor “rational” la fiecare vis siropos al meu. Dar de acum eram deja un adult rational si capabil si consideram ca as putea sa ma intretin si singura, asa ca am inceput sa imi caut un job. Un job de noapte ca sa zic asa, avand in vedere ca frecventam cursuri de zi la care nu imi permiteam sa lipsesc. Timp de patru luni am depus Cv-uri peste Cv-uri, dar nimic pe masura cautarilor mele.
Deschid ochii. Iau o gura de cafea din ceasca alba si imi astern pe buze din nou acel zambet satisfacut, asa cum toamna isi asterne afará covorul ei pestrit de frunze. Iau poza noastra de pe noptiera si o privesc. Bulgaria. 30 decembrie 2010. Zambetul meu, zambetul lui, iubirea care deja se inalta ca un copac in inimile noastre, un copac cu radacini atat de puternice pe care nici macar rautatea oamenilor nu le-au putut clinti din loc. Inchid ochii imbratisand poza.
Era sambata. Un singur curs, si acela optional. Niciodata nu am ajuns la timp la cursuri, de ce as fi facut-o acum? Pe holul Campusului mai era o colega intarziata. Am inceput sa schimbam cateva vorbe, apoi sa ne uitam pe ziarul pe care tocmai si-l cumparase pentru a gasi o garsoniera mai acceptabila in care sa se mute. Buna idee! Asta era si in planurile mele de viitor apropiat, dar mai intai trebuie sa imi gasesc un job si imi ridic privirea mai sus spre anunturile cu locurile de munca in timp ce ma gandeam “De ce o fi cumparat ziar sambata? Eu niciodata nu imi cumpar ziar sambata si duminica ca sa citesc anunturile.” Imi atrage atentia un anunt la o alimentara non- stop care cauta vanzatoare. Imi notez repede numarul , cu beculetul celui de-al saselea simt palpaind fara sa inteleg de ce si ma retrag formand numarul pe telefonul meu mobil.
Suna. In cateva zile eram deja angajata. Cum naiba? Nimeni nu ma primise nicaieri in patru luni sub pretexte gen :varsta, studii, experienta, lipsa sau prezenta unui partener de viata etc. Aici de ce m-au primit? Magazinul era in zona buna, programul era lejer , eu urmand sa lucrez numai noaptea, ziua putand sa ma duc la cursuri. Avantaj:nu lucram in fiecare noapte;una da, una ba.
Lunile treceau repede, iar toamna aurie se transformase deja intr-o iarna de basm. In fiecare seara ascultam cantece de iarna la radio si singurul lucru care ma intrista in acel peisaj mirific era lipsa Lui, acel El pe care nu il cunosteam si pe care undeva in inima mea il asteptam inca sa vina. Sa vina de unde? Nici eu nu stiam asta dar aveam sa aflu in curand.
Consolarea mea era ca in Ajun urma sa lucrez si eram astfel scutita de statul singura langa brad adulmecand miros de vin cu scortisoara si umplandu-mi pahar dupa pahar pana adormeam la fel de singura , doar un pic mai beata, iar dimineata de Craciun avea sa ma gaseasca dormind in acelasi pat cu o singura perna si o cu o imensa durere de cap de la vin.
La munca eram la adapost, fara iubit, fara Ajun, doar pe masa zaceau un teanc de cursuri menite a-mi distrage atentia de la orice gand romantic, siropos, etc. Se apropia Craciunul, singuratatea era tot mai apasatoare. Doar versurile melodiei lui Horia Brenciu imi sunau absurd si aparent paradoxal in minte :”Nimeni nu e singur, nu acum….Nu in noaptea asta de Craciun”. “Ba da”, raspundeam eu printre dinti, “si acum ….si in noaptea de Craciun”. Prima ninsoare m-a gasit plangand. Nu aveam pe cine sa sun sa ii spun ca ninge.
Clientii intrau, ieseau, numai eu ramaneam acolo dupa tejghea, singura , ascunzandu-mi tristetea sub ochelari si farduri. Pe 22 decembrie insa, a intrat in magazin un client, un altfel de client, un client care a ramas, iar eu am plecat. El a ramas in sufletul meu, eu am plecat cu el. La 2000 de kilometri.
Era seara, sefa ma anuntase ca vor veni la magazin fiica ei si nepotii. Ma bucuram ca aratam destul de prezentabila pentru a face o impresie cat de cat buna "noilor" mei sefi. L-am zarit inca de cand intrase in magazin, nimeni nu il putea egala in nici un chip. Avea cele mai elegante miscari pe care le vazusem la un barbat, cele mai frumoase maniere, ochii lui mari si rotunzi ascunsi sub genele lungi –toate m-au facut sa simt ca mi se taie picioarele. Lasasem privirea in pamant, nu il mai puteam privi, era perfectiunea. A venit la mine si s-a prezentat. Mama lui era romanca asa ca stia cat de cat romana. Am schimbat cateva cuvinte afara, in gerul iernii care mie mi se parea acum atat de cald si aveam si un motiv bun pentru roseata obrajilor mei. Imi daduse intalnire pentru a doua zi.
Noaptea aceea a fost cea mai lunga si emotionanta din viata mea. Dimineata am ajuns acasa si am inceput sa ma pregatesc, eram obosita dar asta nu conta, nimic nu mai conta. Eram deja in intarziere cand m-am suit in masina tatei. Era prima si ultima data cand tata ma ducea la intalnire.
Cea mai frumoasa intalnire, cel mai frumos sarut, acel ultim-prim sarut pe care il visasem. Am petrecut revelionul impreuna in Bulgaria, iar la inceputul lui ianuarie el s-a intors in Italia.
Mi-am dat seama can nu voi putea sta prea mult fara el , dar si ca nu voi putea avea tot ce visasem. Trebuia sa aleg, cariera sau el. L-am ales pe el.
Mai iau o gura de cafea si privesc verigheta de pe mana mea stanga. E simbolul dragostei noastre, al implinirii noastre.A fost dragoste la prima vedere si pentru mine si pentru el. Exact cand ramasem fara speranta l-am cunoscut. Cadoul meu de Craciun a venit de la mii de km distanta si il voi avea toata viata. Stam cu greu departe unul de celalalt cand el trebuie sa plece la munca , ne e dor, la fel cum ne e si cand dormim si nu putem sa ne vedem, sa ne vorbim. Mi-e dor de Romania pe care nu vroiam, cu toate defectele ei s-o parasesc vreodata, de familia mea de care am jurat ca nu ma voi desparti, dar e ceva aici care ma tine, e acel lant invizibil care ma leaga de el. Aici e el, visul meu de iarna, visul meu de-o viata.
Cand iubesti pe cineva nimic nu-ti poate sta in cale, fie cariera, fie familie, fie distanta. Dragostea te va chema oriunde ai fi si mereu isi va gasi ecou in inima ta. Iubirea nu e vesnica,dar noi devenim vesnici prin ea!
Eram singura. Desi in floarea tineretii, renuntasem sa mai cred in dragoste si sa mai sper la acea implinire pe plan emotional. Toate visele mele aveau acum ca baza o cariera stralucita. Inlocuisem visul rochiei de mireasa cu cel al unei catedre intr-o Universitate renumita, visul caminului confortabil cu cel al unei garsoniere situata la cel mai inalt etaj, amenajata in cel mai haotic stil, ticsita de carti , dosare, formulare, chestionare, referate etc.In opt luni de singuratate imi gasisem deja cate un inlocuitor “rational” la fiecare vis siropos al meu. Dar de acum eram deja un adult rational si capabil si consideram ca as putea sa ma intretin si singura, asa ca am inceput sa imi caut un job. Un job de noapte ca sa zic asa, avand in vedere ca frecventam cursuri de zi la care nu imi permiteam sa lipsesc. Timp de patru luni am depus Cv-uri peste Cv-uri, dar nimic pe masura cautarilor mele.
Deschid ochii. Iau o gura de cafea din ceasca alba si imi astern pe buze din nou acel zambet satisfacut, asa cum toamna isi asterne afará covorul ei pestrit de frunze. Iau poza noastra de pe noptiera si o privesc. Bulgaria. 30 decembrie 2010. Zambetul meu, zambetul lui, iubirea care deja se inalta ca un copac in inimile noastre, un copac cu radacini atat de puternice pe care nici macar rautatea oamenilor nu le-au putut clinti din loc. Inchid ochii imbratisand poza.
Era sambata. Un singur curs, si acela optional. Niciodata nu am ajuns la timp la cursuri, de ce as fi facut-o acum? Pe holul Campusului mai era o colega intarziata. Am inceput sa schimbam cateva vorbe, apoi sa ne uitam pe ziarul pe care tocmai si-l cumparase pentru a gasi o garsoniera mai acceptabila in care sa se mute. Buna idee! Asta era si in planurile mele de viitor apropiat, dar mai intai trebuie sa imi gasesc un job si imi ridic privirea mai sus spre anunturile cu locurile de munca in timp ce ma gandeam “De ce o fi cumparat ziar sambata? Eu niciodata nu imi cumpar ziar sambata si duminica ca sa citesc anunturile.” Imi atrage atentia un anunt la o alimentara non- stop care cauta vanzatoare. Imi notez repede numarul , cu beculetul celui de-al saselea simt palpaind fara sa inteleg de ce si ma retrag formand numarul pe telefonul meu mobil.
Suna. In cateva zile eram deja angajata. Cum naiba? Nimeni nu ma primise nicaieri in patru luni sub pretexte gen :varsta, studii, experienta, lipsa sau prezenta unui partener de viata etc. Aici de ce m-au primit? Magazinul era in zona buna, programul era lejer , eu urmand sa lucrez numai noaptea, ziua putand sa ma duc la cursuri. Avantaj:nu lucram in fiecare noapte;una da, una ba.
Lunile treceau repede, iar toamna aurie se transformase deja intr-o iarna de basm. In fiecare seara ascultam cantece de iarna la radio si singurul lucru care ma intrista in acel peisaj mirific era lipsa Lui, acel El pe care nu il cunosteam si pe care undeva in inima mea il asteptam inca sa vina. Sa vina de unde? Nici eu nu stiam asta dar aveam sa aflu in curand.
Consolarea mea era ca in Ajun urma sa lucrez si eram astfel scutita de statul singura langa brad adulmecand miros de vin cu scortisoara si umplandu-mi pahar dupa pahar pana adormeam la fel de singura , doar un pic mai beata, iar dimineata de Craciun avea sa ma gaseasca dormind in acelasi pat cu o singura perna si o cu o imensa durere de cap de la vin.
La munca eram la adapost, fara iubit, fara Ajun, doar pe masa zaceau un teanc de cursuri menite a-mi distrage atentia de la orice gand romantic, siropos, etc. Se apropia Craciunul, singuratatea era tot mai apasatoare. Doar versurile melodiei lui Horia Brenciu imi sunau absurd si aparent paradoxal in minte :”Nimeni nu e singur, nu acum….Nu in noaptea asta de Craciun”. “Ba da”, raspundeam eu printre dinti, “si acum ….si in noaptea de Craciun”. Prima ninsoare m-a gasit plangand. Nu aveam pe cine sa sun sa ii spun ca ninge.
Clientii intrau, ieseau, numai eu ramaneam acolo dupa tejghea, singura , ascunzandu-mi tristetea sub ochelari si farduri. Pe 22 decembrie insa, a intrat in magazin un client, un altfel de client, un client care a ramas, iar eu am plecat. El a ramas in sufletul meu, eu am plecat cu el. La 2000 de kilometri.
Era seara, sefa ma anuntase ca vor veni la magazin fiica ei si nepotii. Ma bucuram ca aratam destul de prezentabila pentru a face o impresie cat de cat buna "noilor" mei sefi. L-am zarit inca de cand intrase in magazin, nimeni nu il putea egala in nici un chip. Avea cele mai elegante miscari pe care le vazusem la un barbat, cele mai frumoase maniere, ochii lui mari si rotunzi ascunsi sub genele lungi –toate m-au facut sa simt ca mi se taie picioarele. Lasasem privirea in pamant, nu il mai puteam privi, era perfectiunea. A venit la mine si s-a prezentat. Mama lui era romanca asa ca stia cat de cat romana. Am schimbat cateva cuvinte afara, in gerul iernii care mie mi se parea acum atat de cald si aveam si un motiv bun pentru roseata obrajilor mei. Imi daduse intalnire pentru a doua zi.
Noaptea aceea a fost cea mai lunga si emotionanta din viata mea. Dimineata am ajuns acasa si am inceput sa ma pregatesc, eram obosita dar asta nu conta, nimic nu mai conta. Eram deja in intarziere cand m-am suit in masina tatei. Era prima si ultima data cand tata ma ducea la intalnire.
Cea mai frumoasa intalnire, cel mai frumos sarut, acel ultim-prim sarut pe care il visasem. Am petrecut revelionul impreuna in Bulgaria, iar la inceputul lui ianuarie el s-a intors in Italia.
Mi-am dat seama can nu voi putea sta prea mult fara el , dar si ca nu voi putea avea tot ce visasem. Trebuia sa aleg, cariera sau el. L-am ales pe el.
Mai iau o gura de cafea si privesc verigheta de pe mana mea stanga. E simbolul dragostei noastre, al implinirii noastre.A fost dragoste la prima vedere si pentru mine si pentru el. Exact cand ramasem fara speranta l-am cunoscut. Cadoul meu de Craciun a venit de la mii de km distanta si il voi avea toata viata. Stam cu greu departe unul de celalalt cand el trebuie sa plece la munca , ne e dor, la fel cum ne e si cand dormim si nu putem sa ne vedem, sa ne vorbim. Mi-e dor de Romania pe care nu vroiam, cu toate defectele ei s-o parasesc vreodata, de familia mea de care am jurat ca nu ma voi desparti, dar e ceva aici care ma tine, e acel lant invizibil care ma leaga de el. Aici e el, visul meu de iarna, visul meu de-o viata.
Cand iubesti pe cineva nimic nu-ti poate sta in cale, fie cariera, fie familie, fie distanta. Dragostea te va chema oriunde ai fi si mereu isi va gasi ecou in inima ta. Iubirea nu e vesnica,dar noi devenim vesnici prin ea!
27 aprilie 2012
Clopotnita din Mortegliano/ Il Campanile di Mortegliano
 | |
| Clopotnita din Mortegliano |
Clopotnita Domului din Mortegliano este cea mai inalta din Italia avand 113, 20 metri inaltime.
Ridicata intre 1957 si 1959 de catre Pietro Zanini, ea reprezinta simbolul Morteglianului, candva o zona agricola, acum centru rezidential.
Dupa mine, Domul din Mortegliano este spectaculos si de-o frumusete aparte.
 |
| Il Campanile di Mortegliano |
Ho approfittato oggi di una bella giornata e sono uscita a fare una passeggiata.
Sotto il sole di pomeriggio il campanile del Duomo di Mortegliano mi e sembrato più bello che mai. Cosi ho detto che non sarebbe stata una brutta idea fare qualque foto con il capanile più alto di tutta l'Italia.
Il campanile di Mortegliano e il più alto d'Italia avendo 113,20 metri di altezza.
Eretto tra 1957 e 1959 da Pietro Zanini, lui rapprezenta il simbolo di Mortegliano, una volta zona agricola, adesso centro residenziale.
Secondo me, Il Duomo di Mortean e spetacolare e d'una bellezza a parte.
 |
4 martie 2012
Primavara. Plimbare
Azi a fost o zi calduroasa si plina de toate frumusetile primaverii, asa ca am profitat si eu de cele 20 de grade Celsius si am iesit la o plimbarica prin oras.
Peste tot se simtea ca a venit in sfarsit primavara.
Am incercat sa surprind cate ceva din frumusetea orasului inverzit de primavara atat cat am apucat sa il explorez.
26 februarie 2012
Pregatiri de...primavara. Lumina si culoare
Am inceput pregatirile de primavara...si...nu numai de primavara ca anotimp.
Am inceput sa ma joc...cu focul...cu culoarea...cu lumina.
Ieri am prins doua raze si mi le-am lipit de frunte si obraji. Azi am luat alte doua si le-am rasucit pe degete.
Si noaptea mea e lunga, e alba, are lumina si culoare. Are parfum de fructe exotice.
Batrana mea camera foto nu a reusit sa prinda insa aceste poarfumuri de fructe si flori.
16 februarie 2012
VI. Fine
Azi se incheie un capitol care oricum a duarat prea mult. Undeva, candva trebuia sa fie un stop, dar nu a fost. Cineva trebuia sa strige, nu sa zica ascuns dupa deget, ce era de strigat. Oricum, s-a spulberat ce era de spulberat, s-a ascuns ce era de ascuns, nu s-a facut nimic si s-a pierdut. Bineinteles, in sufletul meu ramane acel loc in care ma mai intorc uneori si acolo totul e inca viu, Si va ramane. Voi pastra acolo toate sentimentele astea fara nici un rost pe care le simt, o cutie mica de amintiri, cateva fraze demne de memorat. Am eliminat doar indiferenta tampita care si-acum ceva timp a distrus multe.
Am revenit.
Am revenit.
12 februarie 2012
Parlando di T.
E come insisteva che io scrivessi anche di questo sul blog ...eccomi! Certamente non ha tenuto conto del mio modo di essere ironico e così mi trovo qua,seduta sul divano pronta ad offrirle diciamo un "regalo avvelenato ".
Ha un modo di essere semplice e strano ( altrettanto come questa combinazione).
Ogni tanto dimentica di ridere, certe volte dimentica di smetterla.
La sua acidità potrebbe misurare, su una scala da 1 a 10, leggermente 11.
Certe volte fa un caffè eccellente , altre volte ti rimane di traverso.
Dimentica facilmente e si ricorda difficilmente.
Critica sempre la poesia, il romantismo e in genere tutte le cose che accompagnano l'amore, però i suoi occhi azzurri sono ogni giorno che passa più sbiaditi per via delle lacrime versate per colpa dell'amore.
Mi vuole bene e tiene a me; solo che dimentica sempre di monstrarlo.
"Le esplorazioni" a Città Fiera devono cominciare alle 7 di mattina per poter tornare contenta a cena.
Al inizio non parlava, adesso non tace.
Ma nonostante tutto quello che mi intriga è la sua testardaggine.
Tuttavia anche io le voglio bene.E la mia amica strana;tutti abbiamo una amica strana...e lei è la mia.
Adesso mi chiedo se sono anch'io l'amica strana di qualcuno ?
Boh...certe volte meglio non saperlo.
9 februarie 2012
Opriti timpul!
O prima jumatate de zi minunata. Cu tot cu “soarele si luna si stelele si iarba” pe care le-a criticat atat, stiu ca ma admira. Asa cum si eu admir stanca neclintita ce pare a fi.
Nervi matinali. O cafea amaruie. O privire.Scortisoara. Rasete colorate. Un Verduzo. Lumina si caldura. Stafide dulci si aromate.
Intre bancile urate si vechi, stresul matinal si oamenii ingandurati se ascunde fericirea. Oricat ma intriga cu insensibilitatea sa , oricat ma face sa cred ca imi pierd timpul aiurea standu-i in companie, ma face mereu sa imi fie dor. Sa-mi fie dor de aceleasi chestii.
Am invatat sa merg inainte. Am gasit locul unde sa poposesc.
A doua jumatate. Soarele inca e pe cer. Prin ochelarii fumurii ochii mei incearca sa il imbratiseze.
Cafea cu multa spuma. Vanilie.Joe. Spriz Apperol.
Ma ridic peste tejghea. Ma pupa. Hmmm…Mango si papaya? Planuim sa ne vedem vineri. Inca mi-a ramas in nari parfumul.
Se lasa seara.Bate vantul. Suvite blonde de par mi se incurca in gene.Mar. Scortisoara. Cel mai dulce Pincher din lume. Il vreau!
Ma-ntorc acasa. Repornesc timpul.
7 februarie 2012
Nimic de spus...
N-a mai rămas nimic de spus
Eu m-am golit de gânduri.
Eu m-am golit de gânduri.
Și-nnec acum ce-a mai rămas
În fraze puse-n rânduri.
Și doar suspinul îl mai las
O oră să m-aline
Cand ochiu-n noapte mi s-o-nchide
Eu voi uita de tine.
Am fost naivă, am greșit
Și-acum și-n alte rânduri
Și nu mai e nimic de spus
Eu m-am golit de gânduri.
În fraze puse-n rânduri.
Și doar suspinul îl mai las
O oră să m-aline
Cand ochiu-n noapte mi s-o-nchide
Eu voi uita de tine.
Am fost naivă, am greșit
Și-acum și-n alte rânduri
Și nu mai e nimic de spus
Eu m-am golit de gânduri.
Cu fata intoarsa de la tine...
Cu fața întoarsă de la tine mă pierd din nou în visare.
Reneg dorul ce mușcă din mine, reneg tăcerea ce doare.
Și mă trezesc purtată de gânduri în mijlocul unui câmp de lalele
Ce tremură inundate în roșu aidoma viselor mele.
Pe buze imi tremură-rosu aprins,rătăcită de floare o petala
Și se-fioara șoapte nespuse, se topesc gânduri de ceară
Și aluneca de pe buze pe ochi, pe fața întoarsă spre soare.
Începe să bată un vant printre flori, mă-mbracă toată-n petale.
Și începe să plouă , pe piele mi-alunecă sferele calde
Ma-nfior pierdută-n visare. petalele cad, trupu-mi se zbate.
Mi-e frică de trezirea crudă, când o să piară și câmpul de lalele
Și-o să rămân doar eu, pe-aleea udă. Doar eu si visele mele.
Reneg dorul ce mușcă din mine, reneg tăcerea ce doare.
Și mă trezesc purtată de gânduri în mijlocul unui câmp de lalele
Ce tremură inundate în roșu aidoma viselor mele.
Pe buze imi tremură-rosu aprins,rătăcită de floare o petala
Și se-fioara șoapte nespuse, se topesc gânduri de ceară
Și aluneca de pe buze pe ochi, pe fața întoarsă spre soare.
Începe să bată un vant printre flori, mă-mbracă toată-n petale.
Și începe să plouă , pe piele mi-alunecă sferele calde
Ma-nfior pierdută-n visare. petalele cad, trupu-mi se zbate.
Mi-e frică de trezirea crudă, când o să piară și câmpul de lalele
Și-o să rămân doar eu, pe-aleea udă. Doar eu si visele mele.
Ganduri calde in nopti reci...
In fata unei cesti mari de ceai de zmeura si vanilie ma incearca o usora stare de nostalgie. O traiesc la intensitate maxima, desi pana acum am tot incercat sa alung astfel de stari. Dar asa cum fericirea incerci sa o lungesti sorbindu-i fiecare clipa, de ce celelalte momente sau stari ale existentei noastre trebuie sa fie subiectul vreunei exceptii?
In aceste clipe ma cuprind cele mai calde ganduri. Desi Inconjurata de acelasi decor, ma simt ca in fata unui semineu ce pare ca tremura mistuit de aceleasi ganduri calde, invelita cu o patura calduroasa ce miroase a levantica. E comod. Zambesc.
Probabil ma gandesc la cei dragi mie, desi nici macar asta nu mi-a dat vreodata o asemenea stare de comfort. Ma gandesc probabil la un drum lung, greu, dar infrumusetat de scopul sau. Sau la dorintele mele cele mai arzatoare. Ori la "sperantele mele cele mai zgomotoase". Ma gandesc poate la un suflet cald, la niste maini la fel de calde , pierdute in singuratate, la niste ochi mari si scanteietori, la doua buze amortite in tacere, pline de dor si de dorinta.
La vreo poteca insorita si solitara, pe care mi-am asezat chevaletul, iar pensulele zburda pe panza alba pierdute in negrul acelor ochi mari si scanteietori.
Sau probabil visez pierduta la camera albastra cu motive florale si masa veche din stejar, cu teancul de foi in fata, lasand pixul sa alunece pe suprafata neteda a vreuneia din ele, tremurand la fiecare rima.
Mai iau o gura de ceai. E cald. E bine.
Ma gandesc la tarmul zdrentuit al marii, la scoicile ce imi inteapa piciorul, la apa sarata ce se retrage in adancuri, la soarele ce coloreaza in cel mai splendid oranj marea, la briza care imi inveleste umerii goi ca un sal.
Visez la acorduri dulci de chitara, la voci calde fredonand.
Ma gandesc la cerul intunecat, patat cu sclipiri argintii asemeni acelui licar din ochii mari si scanteietori.
Privesc pe geam si vad livezi intregi de cires in floare. Culoarea lor e culoarea fericirii. Vantul adie usor umplandu-mi narile cu parfumul imbatator de flori de cires. In departare, prin cararea de ciresi e pierduta o raza stralucitoare de soare care imi mangaie obrajii. Inchid ochii sa primesc mangaierea calda. Imi mangaie ploapele, obrajii buzele si-si termina opera printr-un suras viu colorat pe fata mea alba.
Ma gandesc la necunoscut. Ma vad zburdand pe stradute straine si pline de mister, cu garduri colorate in albastru si case varuite in alb. Stradute inguste, pietruite si pline de liniste. Alerg si merg si acopar tot cu ochi cercetatori si curiosi. Un ciob de liniste imi intra in ochi si ei zambesc.
Ma uit pe fereastra si ploua...sau ninge...sau ploua si ninge. Ramurile copacilor se apleaca inspre mine sumbru si trist. Aleea e uda, afara e frig, inauntru nu.
Cat as vrea sa fiu acum sub perdeaua unei ploi de vara, sa ma invart razand in ploaie, sa cant si sa plang. Imi place ploaia.Ascunde atat de bine lacrimile. Le prinde si le transorma de parca i-ar fi apartinut dintodeauna.
Semineul a disparut. Nici corpul nu-mi mai e acoperit de patura calda, mirosul de levatica s-a disolvat intr-un timp pierdut, iar ceaiul s-a terminat, ramanand doar o picatura rece si parasita pe fundul cestii. A mai ramas numai umbra unor ganduri calde. O umbra pe care am luat-o si-am inchis-o in cel mai tainic loc al sufletului meu.
6 februarie 2012
V. Mi-e dor si doare...
Dupa destule abateri de la "insiruirea" finalului mi-am dat seama ar cam fi cazul sa revin.
Cat de tare poate sa iti fie dor de o persoana? Eu am ajuns la concluzia ca acest dor poate ajunge la o intensitate dureroasa. Doare fizic. Simti o durere adanca, fara a-i stii insa originile si fara a stii cum ai putea sa o vindeci. Leacuri ar putea exista, la fel si riscurile de a ne insela in privinta unui leac care ar acutiza de fapt durerea.
Cautand in muzica sa vad cum ar arata un astfel de leac , am dat (spre totala mea surprindere) peste o melodie care avea ca subiect exact aceast dor dureros. Apoi m-au atras foarte mult versurile pe care le voi posta mai jos.
Cat de tare poate sa iti fie dor de o persoana? Eu am ajuns la concluzia ca acest dor poate ajunge la o intensitate dureroasa. Doare fizic. Simti o durere adanca, fara a-i stii insa originile si fara a stii cum ai putea sa o vindeci. Leacuri ar putea exista, la fel si riscurile de a ne insela in privinta unui leac care ar acutiza de fapt durerea.
Cautand in muzica sa vad cum ar arata un astfel de leac , am dat (spre totala mea surprindere) peste o melodie care avea ca subiect exact aceast dor dureros. Apoi m-au atras foarte mult versurile pe care le voi posta mai jos.
"Si daca dupa tot ce ti-am spus, n-ai inteles nimic -
De fapt trebuia sa simti, nu sa-ntelegi -
Daca dupa tot ce-am facut, nu-nsemn nimic pentru tine,
De ce nu vrei sa ma dezlegi ?
Sa plang - nu-ncerc,
Sa-ncerci - nu stii,
Sa stiu - nu vreau,
Sa vrei - nu poti.
Mi-au secat toate cuvintele si nu mai stiu nimic, decat ca:
Mi-e dor si doare,
Dor si doare ...
5 februarie 2012
Changes
Desi ma gandeam sa numesc acest post "Fine", ii voi schimba denumirea si voi mai astepta un pic, axandu-ma pe alte chestiuni care ma framanta.
Si astfel ma gandeam ca in prima abatere de la acest Fine as putea aborda o ....disectie a sufletului.
Asta ar insemna, desigur, in primul rand sa imi desfac sufletul si in al doilea rand sa ii analizez fiecare particica, ceea ce ar fi, la nivel practic, imposibil judecand dupa multitudinea de "ascunzisuri" ale sufletul uman. Iar la nivel teoretic mi-e frica ca nu mi-as putea intelege in totalitate sufletul. Nu ca ar fi el foarte complicat, doar ca in ultima perioada si-a luat cam multe libertati pe care din motive necunoscute mie nu le-am putut controla.
Deci o disectie a sufletului mi-ar fi imposibila. Cel putin a sufletului meu.
Astfel abandonata fiind disectia sufletului , poate ar trebui sa ma abat spre altceva care nu necesita nicio disectie.
Ceva cum ar fi... anticiparea.
In ce circumstante si in ce masura putem anticipa ceea ce ni se va intampla in viitorul apropiat?
Presupunand cazul x in care avem o anumita situatie in prezent si ale carei consecintele le putem cel putin intui, ne fixam atentia pe viitor care ne ofera si el mai multe situatii.
Bineinteles, daca situatia x din cazul x este logica si clara , putem anticipa un viitor la fel de logic si de clar. Aseamana un pic cu cazul meteo: Daca azi sunt -10 grade ne putem astepta ca maine sa fie asemanator, fara temperaturi mult mai scazute sau mult mai crescute.
Dar exista si exeptii, cum ar fi : azi sunt 0 grade, maine 5 grade, iar poimaine deja 10 grade ceea ce reprezinta o schimbare brusca fata de ziua 1.
Cam asa si in viata. Viata poate sa isi aiba cursul ei normal, iar tu ii vei anticipa un curs la fel de normal si maine.
Dar ce se intampla daca ziua urmatoare se va schimba situatia in proportie de 40%, iar dupa o alta zi cu alte 40% , apoi in ziua 3 deja te vei trezi cu viata schimbata intr-o proportie semnificativa de 80%?
Cum ramane cu anticiparea?
Cert e ca probabil, uimiti peste masura de schimbarile majore si bruste vom anticipa schimbari cam la fel de mari si pe viitor. Pe viitorul care ni se clatina tot mai instabil sub picioare.
Insa cel mai probabil cand ne vom astepta la alte schimbari majore in viata noastra, aceasta se va aseza. Si din acest moment totul devine un joc ironic. Viata e asezata , tu te astepti sa se repete povestea, anticipezi o noua rasturnare de situatie si practic iti vei agita singur existenta care incearca sa se calmeze.
Vei trai zilnic pregatit sa infrunti schimbarea care se lasa asteptata.
Poate ne-am calma si noi daca nu ar face si aceasta situatie parte din acea categorie a actiunilor involuntare.
Deci...traim la nivel normal, vine schimbarea si ne prinde nepreagatiti ( si cam asta-i toata frumusetea ca neavand timp de reflectii toate reactiile sunt naturale). Apoi perioada schimbarilor trece,iar noi ( probabil din vreun instinct mostenit de la stramosi cu mii de ani mai vechi ca noi) incepem proiectarea de scuturi si arme rationale impotriva irationalului (aici brusca schimbare) si astfel, desi in viata noastra e pace, noi suntem mandri creatori de arme de razboi.
Ciudata mai e si firea umana!
Si astfel ma gandeam ca in prima abatere de la acest Fine as putea aborda o ....disectie a sufletului.
Asta ar insemna, desigur, in primul rand sa imi desfac sufletul si in al doilea rand sa ii analizez fiecare particica, ceea ce ar fi, la nivel practic, imposibil judecand dupa multitudinea de "ascunzisuri" ale sufletul uman. Iar la nivel teoretic mi-e frica ca nu mi-as putea intelege in totalitate sufletul. Nu ca ar fi el foarte complicat, doar ca in ultima perioada si-a luat cam multe libertati pe care din motive necunoscute mie nu le-am putut controla.
Deci o disectie a sufletului mi-ar fi imposibila. Cel putin a sufletului meu.
Astfel abandonata fiind disectia sufletului , poate ar trebui sa ma abat spre altceva care nu necesita nicio disectie.
Ceva cum ar fi... anticiparea.
In ce circumstante si in ce masura putem anticipa ceea ce ni se va intampla in viitorul apropiat?
Presupunand cazul x in care avem o anumita situatie in prezent si ale carei consecintele le putem cel putin intui, ne fixam atentia pe viitor care ne ofera si el mai multe situatii.
Bineinteles, daca situatia x din cazul x este logica si clara , putem anticipa un viitor la fel de logic si de clar. Aseamana un pic cu cazul meteo: Daca azi sunt -10 grade ne putem astepta ca maine sa fie asemanator, fara temperaturi mult mai scazute sau mult mai crescute.
Dar exista si exeptii, cum ar fi : azi sunt 0 grade, maine 5 grade, iar poimaine deja 10 grade ceea ce reprezinta o schimbare brusca fata de ziua 1.
Cam asa si in viata. Viata poate sa isi aiba cursul ei normal, iar tu ii vei anticipa un curs la fel de normal si maine.
Dar ce se intampla daca ziua urmatoare se va schimba situatia in proportie de 40%, iar dupa o alta zi cu alte 40% , apoi in ziua 3 deja te vei trezi cu viata schimbata intr-o proportie semnificativa de 80%?
Cum ramane cu anticiparea?
Cert e ca probabil, uimiti peste masura de schimbarile majore si bruste vom anticipa schimbari cam la fel de mari si pe viitor. Pe viitorul care ni se clatina tot mai instabil sub picioare.
Insa cel mai probabil cand ne vom astepta la alte schimbari majore in viata noastra, aceasta se va aseza. Si din acest moment totul devine un joc ironic. Viata e asezata , tu te astepti sa se repete povestea, anticipezi o noua rasturnare de situatie si practic iti vei agita singur existenta care incearca sa se calmeze.
Vei trai zilnic pregatit sa infrunti schimbarea care se lasa asteptata.
Poate ne-am calma si noi daca nu ar face si aceasta situatie parte din acea categorie a actiunilor involuntare.
Deci...traim la nivel normal, vine schimbarea si ne prinde nepreagatiti ( si cam asta-i toata frumusetea ca neavand timp de reflectii toate reactiile sunt naturale). Apoi perioada schimbarilor trece,iar noi ( probabil din vreun instinct mostenit de la stramosi cu mii de ani mai vechi ca noi) incepem proiectarea de scuturi si arme rationale impotriva irationalului (aici brusca schimbare) si astfel, desi in viata noastra e pace, noi suntem mandri creatori de arme de razboi.
Ciudata mai e si firea umana!
Intrebari la... niste raspunsuri
Am gasit o melodie care asa de bine oglindeste starea mea emotionala de acum, incat nu ma pot abtine sa nu le disec un pic (atat starea emotionala cat si melodia...desi ar fi ceva gen 2in1, prefer sa le tratez separat totusi).
Pai, judecand acum nici la cald, nici la rece, undeva la temperatura camerei, chestia asta cu tacerea pe care am mai abordat-o mi se pare tot mai taioasa. Intradevar e bine si chiar recomandat de medic sa taci uneori, dar chiar si atunci cand e vorba de sentimente? Asta ma face sa imi aduc aminte de un vechi post al unei persoane dragi ...ceva de genu "Tu ii spui sentimentele?". Constat ca problema aceasta a exprimarii sentimentelor devine o chestiune tot mai delicata si cotidiana. Inteleg ca tine de decor si timp, dar la urma urmei sentimentele sunt sentimente, adica e ca oreonul, pojarul si varsatul de vant. Le ai, iti place sau nu, asta este. Fiecare le are la un moment dat. Sunt ale tale, asumati-le! Oricat de greu, de neacceptat sau rusinos ar fi, nu tu ai decis asta si nici ele nu depind de tine! Bineinteles in cazul in care esti posesorul unor sentimente speciale pentru tine insuti ai tot dreptul sa le pastrezi secrete, la urma urmei legatura a fost creata (de cine?!-caz bun de studiat pentru Universitatea Britanica si multe altele, care oricum dau semne de plictiseala si plictisesc si pe altii cu studii deloc relevante);revenind :legatura a fost creata intre tine si ...tine.
Dar daca asta implica si o alta persoana inafara persoanei tale ( se exclud cazurile saracilor oamenilor cu multipla personalitate) cred ca ar fi cat se poate de just ca aceasta sa stie ca detii o armata de sentimente pentru ea si ca traiesti cu riscul ca acestea sa te devoreze in orice moment.
Ma rog...subiectul e amplu, dar pe scurt cam atat ar fi de spus.
Apoi ideea greselilor demne de repetat am inceput sa o imbratisez cu destul de mult timp in urma cand mi-am format ( din plictiseala sau involuntara genialitate) teoria conform careia nu exista greseli, ci doar intentii neutre cu rezultate negative. Asta ar insemna repetarea greselilor pana cand acestea ies bine.
Apoi urmeaza strofa cu care se pare ca am inceput sa am un raport foarte special, tocmai din motivul pentru care nu o disec: e mulata pe gandurile si starea emotionala prezente. Asa ca o voi reda direct , fara alte artificii:
"Ganduri oarbe,
Ma cuprind asa
Cum ar fi trebuit sa te cuprind,
In nopti,calde
Cand sa tac mi se parea absolut firesc,
Mi-era frica sa iti spun ca te iubesc"
Cat de frumos suna, dar cam taie si cam ustura cand esti in situatie.
Iar ultimei strofe nu ii voi face nici o disectie si nici o comparatie cu starea mea emotionala , poate fiindca are multe artificii literare care insa nu ascund foarte multe si oricum trebuie aruncata o privire foarte atenta pentru a descoperii acele "ascunzisuri".
Poate ultimele doua versuri imi atrag in mod deosebit atentia datorita faptului ca desi totul (pare) a se fi intamplat la trecut (am iubit), in prezent se cunoaste perfect intensitatea sentimentelor, care se pare sa fi fost uriasa si...devastatoare. Mai e interesanta si alaturarea "nu te-am iubit" "te-am iubit".
Oricum ma cam supara ultimele versuri , pentru ca vorbind de trecut la prezent cu regretul acela subinteles si cu nostalgie, ma face sa revin la ce am scris mai sus referitor la marturisirea sentimentelor. De ce trebuie oamenii sa astepte atat? De ce trebuie mai intai sa vina uraganul , sa devasteze tot si abia apoi sa-si recunoasca ca a fost un uragan pe acolo (intradevar)?.
Vorba cantecului:"niste raspunsuri...ce idee ciudata".
Si ca tot venii vorba de raspunsuri, chiar mi-ar merge la suflert acum niste raspunsuri. Numai asa, sa nu raman cu impresia ca am gandit intrebari ce nu vor avea vreodata vreun raspuns.
Pierduta...
Incerc sa ma concentrez,dar imi pierd concentrarea ori de cate ori o fac.
Simt din nou izvorul ala despre care vorbeam in posturile anterioare. Numai ca de data asta izvorul e fierbinte si se strange in colturile ochilor astepand-si indelunga revarsare.
Intrega zi am petrecut-o in lumea gandurilor. Le-am adunat,le-am amestecat...iar si iar fara a ajunge insa la o concluzie omogena.
E greu sa ai sentimente impotriva vointei tale,dar si mai greu e sa nu sti ce sa faci cu ele.
Si nu stiu de ce ...de ce raman fara pareri,intrebari sau indoieli. De ce simt doar o rana adanca undeva ascunsa atat de bine in mine incat nici eu nu o pot ajunge sa o vindec.
Simt ca ma cuprinde o liniste ciudata si ma trezesc privind in gol cu zeci de cuvinte si acorduri muzicale in cap. Si totusi e atata liniste si ordine in mintea mea! Numai in adancuri e furtuna.
Mi se impletesc fractiuni de fraze in minte,franturi de melodii,fragmente de conversatii si ordinea se pierde.
Eu insami ma simt pierduta! De mine de daja asta!
Simt din nou izvorul ala despre care vorbeam in posturile anterioare. Numai ca de data asta izvorul e fierbinte si se strange in colturile ochilor astepand-si indelunga revarsare.
Intrega zi am petrecut-o in lumea gandurilor. Le-am adunat,le-am amestecat...iar si iar fara a ajunge insa la o concluzie omogena.
E greu sa ai sentimente impotriva vointei tale,dar si mai greu e sa nu sti ce sa faci cu ele.
Si nu stiu de ce ...de ce raman fara pareri,intrebari sau indoieli. De ce simt doar o rana adanca undeva ascunsa atat de bine in mine incat nici eu nu o pot ajunge sa o vindec.
Simt ca ma cuprinde o liniste ciudata si ma trezesc privind in gol cu zeci de cuvinte si acorduri muzicale in cap. Si totusi e atata liniste si ordine in mintea mea! Numai in adancuri e furtuna.
Mi se impletesc fractiuni de fraze in minte,franturi de melodii,fragmente de conversatii si ordinea se pierde.
Eu insami ma simt pierduta! De mine de daja asta!
4 februarie 2012
O pasare cu aripile frante
Priveşte-mă!
Sunt eu aşa cum nu mă ştii
O pasăre cu aripile frânte.
Plutesc peste valuri, m-ascund după nori,
Mă hrănesc cu minute, secunde.
Zadarnic mi-e somnul şi trista credinţa
In ochi şi pe pene îmi citeşti neputinţa,
Dar zbor cu zborul meu dulce
Şi lin şi sec uneori,
Şi zbor-o pasăre cu aripile frânte
Zadarnic mi-e zborul în zori.
Trec prin ferestre şi porţi înflorate
Şi mi se topesc aripile-n noapte...
In zorii zilei iţi ajung în odaie.
Vad patul, tavanul, pereţii- văpaie.
Alunec pe pragul ferestrei.
Mă ard tavanul,pereţii...
Tu dormi şi dulce ţi-e somnul,
Şi-amare ale mele lacrimi fierbinţi.
Mă doare durerea-mi, mă frânge suspinu-mi
Şi negrul tacut din ochi-ţi cuminţi.
Şi aripa mea te acopera-n noapte
Tu dormi şi dulce ţi-e somnul.
Pe frunte sărutu-mi te arde.
Şi-obrazul ţi-e cald, şi umed e-al meu,
Şi-mi şterg durerea ce ochiu-mi o striga
Sa nu-ti franga iubirea ce da sa se stinga...
Deschizi ochii zambind catre mine
Şi-amară-i dulceaţa ce se-ascunde in tine.
Ale mele aripi la un semn se desfac.
Am dispărut pe cerul topit
Cu tot cu doru-mi nebun si spurcat
La fel de pierduta cum am venit.
M-am rătăcit
M-am rătăcit prin timpuri
Prin vise și ruine
Prin vremuri mohorâte
Și m-am pierdut de tine.
M-am rătăcit prin sfere
De lumini și umbre
Crezând că găsesc calea
Dar m-am pierdut de tine.
M-am rătăcit pe drumuri
Pustii, uitând de mine
Pierdută-n încercarea
Să nu mă pierd de tine.
Și am învins și timpuri
Și îndoieli și ploi
Dar mi-am pierdut esenta
Și m-am pierdut de noi.
3 februarie 2012
IV- Despre timpuri. Tot mai aproape de fine
Si tot imi rasuna in minte melodia auzita azi la radio:
"Guarda che non si cancella una vita cosi
che te lo dico a fare
e questo amore impossibile la storia di film
che non ha mai un finale
è vero che vuoi restare?"
Si ca tot ziceam sa scriu despre timpuri , ma gandesc "de ce uneori trecutul aduce cu el regrete?" si "de ce prezentul nu le repara?" si mai ales " de ce naiba viitorul depinde de astea doua?
E o chestie dubioasa cu timpurile astea si nu vreau sa ma complic sa le analizez, nu au nici o rezonanta in prezent pentru ca oricum dupa ce voi termina de scris postul va fi trecut, un trecut in care am scris un post despre timputi...la fel de trecute.
E complicat! Adica acum am un mix nu tocmai bun in mine...fericire amestecata cu durere. Si, culmea e ca doare tocmai ceea ce ma face si fericita. Asa ca trebuie sa le traiesc pe amandoua; fericirea nu o pot alunga pentru ca mi-e draga, iar durerea niciatat pentru ca as pierde fericirea. Ceva gen Bitter-sweet. Imbinate si iar imbinate pentru ca ( se pare) ar fi prea mare deliciul sa le gusti pe rand.
De ce fine? Pentru ca asta simt. De ce aproape? Pentru ca un fine indoielnic.
Scriam in postul anterior ca sunt fericita posesoare a unui ciob de fericire. Pana acum nu m-am intrebat cand si de ce s-a spart fericirea de m-am ales doar cu un ciob. Eram prea incantata de ciobul meu. Nici acum nu ma intreb, pentru ca am aflat fara sa vreau raspunsul. Aparentele zic ca eu am spart-o, dar ma intreb "cat de nebuna sa fiu sa am toata fericirea si sa o sparg ca sa iau din ea doar un ciob sticlos si colorat, fie el si cel mai sticlos si colorat?". Asta ar fi culmea modestiei din partea mea. Incepe sa imi incolteasca in minte ideea ca ar trebui sa mi se ridice o statuie,dar imi trece...nu mai e la moda, in ziua de azi se impaiaza direct, ceea ce doar pe de-o parte nu mi-ar conveni.
Deci am avut fericirea, asta ma face sa ma intorc inapoi la timpuri. Am avut-o (fir-ar el sa fie de trecut) nu o mai am ( dragut prezent) iar viitorul nu promite nici o lipire magica a cioburilor intre ele. Sa incep sa ma multumesc cu ciobul? oricum cel putin acum nu am de ales. Poate viitorul nu va fi nepromitator, ci doar ironic, atat de ironic incat sa imi dea de ales ...intre doua cioburi.
Cam multe posturi pe ziua de azi...de fapt e cat de cat normal...e un ciclu. Va compensa poate faptul ca vreo doua saptamani se va asterne ceva praf pe el. De s-ar asterne si prin alte locuri praful...dar acolo suprafata ramane neteda si taioasa ca lama.
III - Diferenta
Si intr-un final am gasit.Era si cazul...un mister ce parea greu de elucidat si atat de greu de expus in cuvinte. Undeva, candva se cam bateau toate in cap. Acum e mai simplu, desi nu prea clar,dar cum nu se poate mai adevarat. Diferenta dintre mine...si tine!
Pai s-ar traduce cam asa:
Diferenta dintre mine si tine nu am inteles-o pana la capat cu adevarat bine
Unul din doi stie sa-si faca rau, celalt mai putin , dar "EU si TU" e aproape o negatie...
EU ma pierd in detalii si dezordine.TU nu. Si ma tem de trecutul tau si trecutul meu,dar TU nu. "EU si TU" e asa de clar si totodata pare atat de difil...
Viata ma face sa imi pierd somnul, mereu ma face sa inteleg ca e evidenta diferenta dintre mine si tine...Apoi ma intrebi ce fac si surasul tau spulbera framantarile si intrebarile, starea de bine, starea de rau , tortùrile, de ce-urile...
Diferenta dintre mine si tine:
-Cum te simti?
-Bine
-Eu cum ma simt?
- ...
Unul surade de ce este, altul plange de ceea ce nu este....cred ca e o eroare.
Si daca viata mea uneori ar lua-o de la capat, nu ti-as zice inutilitatea acestor incertitudini...Daca o zi frumoasa m-ar infatisa vietii toata tristetea ar fi deja terminata....si as reveni la tine.
Pai s-ar traduce cam asa:
Diferenta dintre mine si tine nu am inteles-o pana la capat cu adevarat bine
Unul din doi stie sa-si faca rau, celalt mai putin , dar "EU si TU" e aproape o negatie...
EU ma pierd in detalii si dezordine.TU nu. Si ma tem de trecutul tau si trecutul meu,dar TU nu. "EU si TU" e asa de clar si totodata pare atat de difil...
Viata ma face sa imi pierd somnul, mereu ma face sa inteleg ca e evidenta diferenta dintre mine si tine...Apoi ma intrebi ce fac si surasul tau spulbera framantarile si intrebarile, starea de bine, starea de rau , tortùrile, de ce-urile...
Diferenta dintre mine si tine:
-Cum te simti?
-Bine
-Eu cum ma simt?
- ...
Unul surade de ce este, altul plange de ceea ce nu este....cred ca e o eroare.
Si daca viata mea uneori ar lua-o de la capat, nu ti-as zice inutilitatea acestor incertitudini...Daca o zi frumoasa m-ar infatisa vietii toata tristetea ar fi deja terminata....si as reveni la tine.
II -La Felicità
Hmmm....cum era? "felicità è un cuscino di piume, l'aqua del fiume che passa e che va"...adevarat! Sunt fericita posesoare a unui ciob de fericire sticlos si colorat.
Au reinviat in mine nostalgii pe care nu credeam sa le mai traiesc , sa le mai simt.
A disparut ceata de pe drumul meu serpuit si incurcat si reusesc sa intrevad un pic mai in fata decat pana acum. Nu e un drum neted, dar ajuta atat de mult sa stii pe care drum sa o iei. Ma simt din nou in forta! Ce bine e!
Dar nu asta e cauza fericirii mele. Cauza ramane, inca, un domeniu de cercetare pentru mine. Simt doar ca fericirea asta, cum am mai spus, izvoraste dintr-un izvor ascuns in mine, cu origini necunoscute. Ochii imi rad,inima imi tresare, iar buzele nu se opresc din fredonat...ce e drept...aceesi melodie. Va fi un final frumos! Un final nesfarsit (paradoxal)!
Oricum...in tot decorul negru a aparut culoarea, iar asta e tot ce conteaza. Asta va insufletii tot. O singura pata care va distrage atentia de la aspectele negative. Pentru mine e deajuns.
Azi am simtit din nou ca pot, am revenit la ideea ca daca exista acel 0,0001% speranta , inseamna ca nu e totul pierdut.
Voi trai prezentul cu pofta de viata a unui muribund, voi rememora trecutul cu placerea si nostalgia unui batran si voi privi viitorul cu ochi de copil. Ma voi lepada de banalitate, chiar daca incep sa fiu de parere ca desi am trait de exemplu un eveniment banal, l-am trait in stilul meu, cu firea mea care e diversa, l-am tratat in maniera diversa, diferit de cum l-ar trai altii, iar asta consider ca ii stirbeste banalitatea. Oricum, ma voi descotorosi cat de mult posibil de evenimentele banale.
Probabil cineva m-a ajutat! Nu sunt atat de egoista incat sa imi asum intreg meritul. Stiu ca am fost ajutata , voit sau nu. Si cat de recunoscatoare ii sunt pentru ajutor; desi in felul sau dur ma facea sa simt ca ma sufoc in propria suferinta, adancindu-ma tot mai mult, de fapt ma sufocam deoarece iesea in sfarsit toata durerea din mine.
Tacerea. Cat de mult te ajuta sa asculti si sa taci. Sa asculti si doar sa traiesti ce asculti. Sa iti lasi inima sa tresalte, ochii sa iti lacrimeze, mintea sa se innece in amintiri si ganduri, certitudini si indoieli, sperante si desertaciuni...mana sa iti tremure...doar buzele sa taca. Sa traiesti fara sa ii impui mintii eforturi de gandire a ceea ce ar trebui sa spui...sa decurga in tine totul atat de natural...neintrerupt...ca intr-un vis. Sa nu pangaresti cu vorbe trairi atat de rare.
Chiar asa e, e adevarat "che stare in silenzio ci fa meno male"...din contra, face atat de mult bine.
Prima parte din final...
E destul de tarziu...Macar am dat o noua fata blogului, nu de alta dar....nu ma mai regaseam in "fata" lui cea veche...Nici eu nu mai sunt cea veche...sau poate nici nu mai stiu cine sunt. O fi de vina ora tarzie si multimea de ganduri ce imi invadeaza inima.
Am fost framantata de tot felul de trairi si ganduri in seara, respectiv noaptea asta. Nici acum nu imi gasesc locul, insa stiu ca un pic de somn nu strica.
In orice caz a fost o zi mai buna ca ieri si sper mai proasta ca maine.
Ciudat insa e ca simt o adiere de fericire...acel timp de fericire indescriptibil...care porneste de undeva dinauntrul sufletului si mi se opreste in ochi, pe buze. Aproape ca o simt si in calcaie. Simt cu zambetul imi intinde pielea fetei si e placut. As vrea sa stiu cauza. Poate....abia acum am terminat de digerat toate trairile din ultimele ore...sau cine stie cate s-or fi adunat pe-acolo in ultima vreme!
Oricum...starea asta de bine ma indeamna la somn, doua bine-meritate ore de somn!
Am fost framantata de tot felul de trairi si ganduri in seara, respectiv noaptea asta. Nici acum nu imi gasesc locul, insa stiu ca un pic de somn nu strica.
In orice caz a fost o zi mai buna ca ieri si sper mai proasta ca maine.
Ciudat insa e ca simt o adiere de fericire...acel timp de fericire indescriptibil...care porneste de undeva dinauntrul sufletului si mi se opreste in ochi, pe buze. Aproape ca o simt si in calcaie. Simt cu zambetul imi intinde pielea fetei si e placut. As vrea sa stiu cauza. Poate....abia acum am terminat de digerat toate trairile din ultimele ore...sau cine stie cate s-or fi adunat pe-acolo in ultima vreme!
Oricum...starea asta de bine ma indeamna la somn, doua bine-meritate ore de somn!
2 februarie 2012
Uneori nu e de ajuns
Uneori nu e de ajuns...uneori nu e de ajuns o privire,un zambet cu atat mai putin...uneori nu e de ajuns o ora, o zi...Uneori nu e de ajuns un gest, o atingere, o floare...
Dar alteori ajunge un minut,o secunda, o vorba, un cuvant,un suflet inflorit ce se desface in plin anotimp rece...
Dar o viata? O viata ajunge? O viata intreaga si totusi atat de scurta poate face fata atator trairi?
Atator simtiri expuse si ascunse,pierdute,regasite,ratacite, prafuite...Poate o viata sa ascunda urme? Urme ce au ramas, vechi si aproape sterse ...urme de iluzii, urme de sperante, urme de trairi...Poate! Le ascunde...le scoate la iveala....le poarta la mile departare spre a le descoperii cand cursul e lin...cand totul e asezat.Da! Atunci apare acea furtuna...furtuna care scoate totul la iveala...
Si atunci retraiesti fragmentele de sentimente, iluzii, sperante...si le completezi ...le retraiesti si le adaugi sensuri noi, un tremurat nou, un gol nou in stomac...
Vor disparea din nou toate...nimic nu e lin , sau simplu pana la capat...vor disparea si le vom regasi...furtuna le va dezgropa , acoperind cu nisip altele...
Toate vor ajunge ingropate....si regasite...cel mai bine e sa le traiesti...cat le ai...cat le simti ca fac parte din tine...nici o simtire nu e gresita atata timp cand porneste de unde trebuie...involuntar...si la fel cum vine va si pleca.
Dar alteori ajunge un minut,o secunda, o vorba, un cuvant,un suflet inflorit ce se desface in plin anotimp rece...
Dar o viata? O viata ajunge? O viata intreaga si totusi atat de scurta poate face fata atator trairi?
Atator simtiri expuse si ascunse,pierdute,regasite,ratacite, prafuite...Poate o viata sa ascunda urme? Urme ce au ramas, vechi si aproape sterse ...urme de iluzii, urme de sperante, urme de trairi...Poate! Le ascunde...le scoate la iveala....le poarta la mile departare spre a le descoperii cand cursul e lin...cand totul e asezat.Da! Atunci apare acea furtuna...furtuna care scoate totul la iveala...
Si atunci retraiesti fragmentele de sentimente, iluzii, sperante...si le completezi ...le retraiesti si le adaugi sensuri noi, un tremurat nou, un gol nou in stomac...
Vor disparea din nou toate...nimic nu e lin , sau simplu pana la capat...vor disparea si le vom regasi...furtuna le va dezgropa , acoperind cu nisip altele...
Toate vor ajunge ingropate....si regasite...cel mai bine e sa le traiesti...cat le ai...cat le simti ca fac parte din tine...nici o simtire nu e gresita atata timp cand porneste de unde trebuie...involuntar...si la fel cum vine va si pleca.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Live, laugh, love
