O dimineaţă. Cu acelaşi gust de cafea şi
tutun. Poate ceva mai dulce, totuşi,
azi. Dimineaţa. Cafeaua. Aceeaşi povară undeva acolo în suflet. Acelaşi suflet. Poate ceva mai fericit azi.
Şi mi-a adus desenul să îl văd. Mi-a adus lumea să
o văd prin ochii lui de copil. Şi lumea era undeva departe, undeva în
dreapta paginii; în rest planete, rachete şi
nave spaţiale. Probabil erau
şi stele, dar ziua nu se văd.
Şi mi-am amintit o melodie şi o carte. Mi-am amintit sigurătatea ecoului din Micul Prinţ şi
m-am pierdut „Printre nori”.
„Sunt
singur, sunt singur, sunt singur – raspunse ecoul.”
Şi mi-am amintit multe: şi Carul mic, şi Carul mare,
până şi faptul că steaua mea e un satelit. Mi-am amintit cum,
printre nori, deasupra oraşului fugeam
de necunoscut. Fugeam printre timpuri, jonglam cu secundele şi conjugam anotimpurile, apoi mă ascundeam în trecut şi mă rătăceam de luni
până sâmbătă, când ochii ei verzi mă căutau şi îmi luminau din nou calea spre prezent. Şi încă sunt aici,
în prezentul prăfuit. Dar azi nu. Azi voi fugi. Voi coborî de pe
Planetă. Mă voi agăţa de racheta colorată şi îmi voi căuta o stea adevărată. Căci steaua
mea e-un satelit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu