Lumină

Ca-n ziua cea dintâi te văd și-acum
Lumină a nebuniei -cea din urmă
Sub sclave stele, pe stăpân pământ
În razele tăcutei și păcătoasei Lună.

Pe chipul tău pictez păgân și roșu
Pocalul dragostei - prea golul si prea plinul
Să ți-l prăvăl pe buze mi-este imposibil
Și pensulele-njură în perii lor destinul.

Tăcerile ne prind și ne ucid în lanțuri
Cuvintele sub sabia libertății gem
Orbecăim în beznă prin ale iubirii șanțuri
Și îmbătați de gustu-i, mai continuăm să bem.

În vis eu te-am avut și-n vis ai sa rămâi
Lumină cea din urma, păcatul meu dintâi
Pe-altarul nebuniei de-o viață, te sacrific
Lumina mea dintâi, păcatul meu oniric.

Asediu

Găsindu-mă pe mine, ai rătăcit pe căi
Ca să-ți convingi orgoliul că poți avea de vrei
Și prin cuvinte goale să vezi dacă se poate
Să-asediezi cetăți cu ziduri dărâmate.
S-agăți stindardul alb pe inimi sângerânde
Ucise și-nviate de cete de nebuni
Și Dumnezeu să-mi fi, tu mai presus de toate
Și-iubirea să-mi sacrific pe-altaru-ți de minciuni.
Personaj ti-am fost, soldat strivit de pagini
Un act final pe-o scena in paragini
Căci scriitor de lacrimi cu har actoricesc
Ai desăvârșit prin mine romanul tău grotesc.

Toamna iernii

Printre grămezi de frunze și de fum
E iarăși toamnă și iarnă e pe drum
Mă-mbrac în vânt și ploi mă bat acum
Și în priviri am foc, în suflet e doar scrum.

Și mâinile-mi sunt crengi de viață obosite
Pe care vine iarna și mi le-mbracă-n alb
Și-ngheaţă gânduri de moarte încolțite
Se-adună și se sprijină pe tâmplă-ntr-un toiag.

Și vine totuși toamna și eu suspin a vară
Și-mi smulge de pe frunte 'ncleştate amintiri
Și vine iarna din zare-nvolburată
Cu flori de crin pe umeri și gheață in priviri.

Și-n cer e iarnă și de-al ei crivăţ constelații mor
Se-aruncă din cer aștrii, se sinucid în zbor.
Și s-au îmbolnăvit și zeii și Venere-i pe moarte
Că-i bocet după toamnă și iarnă-i peste toate.

Tăceri

Am adunat tăceri și-am strâns în brațe teama

ce prin lumini de foc m-a îndemnat să cuget

Și-n noaptea cea mai neagră am închis fereastra

Și lacăt am pus ușii ce dă la mine-n suflet.

Cu ceară am picurat, pecetluit păcate

le-am sigilat, legat pe toate laolaltă

În timp ce sculptorul nelegiut si-ngroapă

tacuta , resemnata și obosita daltă.

Și nici cuvinte nu mai tremură în ochi

când doar vedenii mai împăienjenesc privirea 

Și-n toate sunt tăceri, și răni sunt pe cuțite

În arsenal de arme s-a transformat iubirea.

Intr-o zi

Intr-o zi va fi ma voi trezi la opt si imi voi bea cafeaua la o masa de sticla, zambind. Intr-o zi voi purta panataloni cu o masura in minus. Intr-o zi voi pleca la munca zambind mandra de pe tocurile mele cui. Intr-o zi telefonul meu va invata sa sune. Intr-o zi voi merge la Opera si voi plange. Intr-o zi imi voi conduce prietena la aeroport. Intr-o zi voi merge la Teatru si voi rade. Intr-o zi voi crede in semne. Intr-o zi biblioteca mea va fi plina, iar scaunul din stanga mea nu va fi gol. Intr-o zi voi picta iar. Intr-o zi voi purta camasi albe. Intr-o zi voi iubi.Intr-o zi imi voi semna cartea. Intr-o zi va fi acolo. Intr-o zi ma voi aseza pe podea, voi manca inghetata si ma voi uita zambind la “Love in the afternoon”. Intr-o zi voi calarii. Intr-o zi nu voi avea orgoliu. Intr-o zi voi desena cu drag. Intr-o zi va fi zapada, prajituri in cuptor si Frank Sinatra. Intr-o zi nu voi mai mintii.

Intr-o zi, acum trag jaluzelele. E noapte.

A putea sau a nu fi?

Nu mereu putem alege si nu orice alegem poate tinde sa ne lege. Putem opta, putem protesta, ne putem razvrati, gandi, razgandi, lamenta, ridica doar pentru a cadea din nou.

Putem striga sau tipa printre dinti, putem crede in Dumnezeu, putem da vina pe Sfinti, putem lupta, infrange sau pierde, putem ierta, uita, ne putem razbuna.

Ne putem trezi in fiecare dimineata Zen si adormi seara de seara intrebandu-ne "de ce bem?".

Putem aprinde focuri de tabara in inimi sau putem incedia iubiri, putem pleca, putem venii, putem fi copii adulti sau adulti copii.

Putem zi de zi sa-nduram, sa speram , sa juram, sa-njuram.

Putem cauta ce n-am avut niciodata, putem gasi sau putem pierde tot ce am avut vreodata.

Putem dispera, ne putem plange mereu de altceva, putem crede in liniste, fericire , iubire, ne putem insela.

Putem avea incredere oarba si putem orbi in numele increderii.

Ne putem crede perfecti, defecti, directi, prepotenti, indiferenti.

Putem tot, dar nu vedem nimic sau vedem tot si nu putem face nimic.

Timp

Ceva se-ntamplă cu mine,
Ceva se-ntamplă cu noi.
Ceva se-ntamplă căci timpul
nu îl mai pot întoarce înapoi.

Rămân pierdută, blocată de ziduri
Într-un univers rece și gol
Desprins din vârtejuri de timpuri
ce se scufundă-ncet în nămol.

Și glasuri nu-mi mai ajung la urechi
Și ochii nu-ți mai văd ca-nainte
și timpul nu ne ajută deloc
și lumea întreagă ne minte.

Și tu rămâi între versuri,
între tăcere și rugă,
speranța și falsă durere

și timpul nu mai vrea să te-audă.

Și cât miste și câtă durere
Și freamăt și zbucium ascunzi
Și ea nu va mai fi azi acolo

să mai citeasca în ochii tăi uzi.

Și peste noi nu mai plouă cu timp
nu ne mai pierdem în sfere rotunde
Si doar de lume, în ochi străini
acum ne mai putem ascunde.

Trist sau fericit?

Sunt dimineti in care ai vrea doar sa dormi. Sunt ore in care ai vrea doar sa iti tii capul in palme si sa plangi. Sunt dupa-amiezi in care ai vrea doar sa ploua si seri in care ai vrea doar sa te plimbi pe stradute deghizata in turist. Sunt zile in care chiar ne-am dori sa putem face asta, dar telefonul suna, soarele apare, iar stradutele sunt pline de cunoscuti. Si amanam. Si ne umplem sufletul, constienti ca mai devreme sau mai tarziu va exploda.

Cineva zicea la un moment dat ca atunci cand ne trezim ar trebui sa avem 5 minute in care sa meditam si sa ne intrebam: "Cum vreau sa fiu azi? Trist sau fericit?".

Si daca tristetea ne-ar speria, vom alege zilnic fericirea. Dar cat de autentica va fi? Un fel de contract, un fel de rau necesar, acea minciuna care a doua zi ne va face sa zicem cu zambetul pe buze "ieri am fost fericita".

"O zi in care nu ai ras e o zi pierduta" (C. Chaplin). Si asa radem, din spatele tristetii, caci nu stim sa pierdem si ne-amagim cu-o fericire trista.

La urma urmei adevarul il vom stii doar noi. Dar asta nu ar insemna ca traim pentru ceilalti?

Ba da. Si care ar fi problema? Nu sunt ei parti a starilor noastre? Nu sunt ei generatori de emotii si lacrimi? Nu pentru ei schimbam masti? Nu pe ei ii folosim uneori asa cum ne-a invatat M. Twain ("Cel mai bun mod de a te inveseli este sa incerci sa inveselesti pe altcineva")?

Si-asa ne pierdem incercand sa ne regasim. Si-asa obosim.

Nu mai e un secret ca oamenii te ocolesc atunci cand ai lacrimi in ochi, iar atunci cand le si zici "nu stiu de ce" o iau de-a dreptul la fuga. Si nu ii putem condamna. Nu atat timp cat suntem constienti ca ne transformam in vampiri energetici. Nici n-am avea ce sa le luam. In fond si ei ca si noi se trezesc si aleg fericirea, cea falsa, cea impusa, care da mai bine si suna mai melodios.

Ne traim viata cu atat de multe masti incat ne-am putea petrece zile inlaturandu-le si tot nu vom ajunge "la piele".

Actiune! Stop!

Zambetul acela. Ochii tristi. Trasaturi de copil. Noapte. Ochi inchisi. Nu pot sa vad. Nu vreau sa nu pot sa vad! Dor! Ce dor! O usa. O camera. Un apartament. Paradis! Dor! Nepermis dor! Un gest. Sarut. Amor. Camasa alba. Mare. Ce dor! Un parc. Un fir de par. Actiune! Dragoste. Fictiune. Stop! O iarna. O mare. O inima. Actiune! Un telefon. Stop! Un gand. O poza. Un dor. Zambesti. Ma fixezi. Ma ignori. Dor. Oglinda. Hol. Farduri. Femeie. Mama. Dor! O privire. Un umar. Ura. Fior. Uitare. Nu!

Taceri. Dureri

Am intalnit-o intr-o zi, la o masa, intr-o cafenea, pierduta printre ganduri, amintiri, remuscari si cafele.

O priveam in ochi si ma cufundam in abis. Si totusi ma simteam de parca o cunosteam de-o viata.

Fara frumusetea clasica, fara trasaturi fine, fara ochi mari si negri, fara silueta sculptata, statea acolo cu privirea pierduta pe geam sorbind din cafeaua fierbinte.

Ochii-i pareau senini, dar eu citeam teama. Buzele pareau a surade, dar eu le citeam plansul. Dar ea nu plangea; nu plangea in public, nu plangea zgomotos, plangea in ea. Invatase asta de la batrana ei.

Pe mainile care tineau atat de ferm ceasca de cafea, citeam neincrederea. Pe frunte ii citeam timpul. Vedeam cum se scurg orele si cum se desprind foile din calendar. Ii citeam forta. Si dorinta. Si dorinta de a da forta, altora care mai au timp.

Si astepta sa treaca. Sa treaca iar acele ore, acele zile. Si cata singuratate ascundeau acum ochii cei senini cu-o clipa-n urma. Si cat tumult. Si cata teama. Si cate cuvinte ar rosti acele buze daca s-ar deschide. Dar ea nu zicea niciodata nimic fara sa vrea. Frazele ei erau mereu calculate si nici o discutie nu ajungea dicolo de calculele ei.

Si nimeni nu stia cum e, dar toti stiau cum o sa fie.

Se ridica , plateste si pleaca cu ochii bine ascunsi de ochelarii de soare. Isi arcuieste buzele intr-un zambet lejer si se pierde in stradutele prafuite. Si nimeni nu o cunoaste. Si nimeni n-o s-o stie.

Nota

In autobuz, cu soarele ce imi mangaia fata si imi dadea o doza neasteptata de serenitate, ma trezesc gandindu-ma la tine. La cat am tinut la tine. Nu ca acum nu as mai tine, dar nu suficient. Nu mai tin suficient de mult ca sa te iau cu mine peste tot. Nu suficient ca sa te simt urmarindu-ma in gandurile mele in timp ce merg linistita pe strazi sau fac piata. Nici macar cand fac dus nu te mai simt in spatele perdelei, cuminte, asteptand sa ies pentru a ma urmarii in fiecare colt al casei, bine ascuns in gandurile mele.
Si tineam atat de mult pana a te simti respirand in spatele meu cand mie mi se taia respiratia.

M-am eliberat!

Scrisoare

Si de ce ai avea nevoie de mine? Un suflet curat nu sunt. Si nici la osanda nu-s pregatita sa merg.

Sa-ti scriu poeme in ceas de seara? Alternative ai cu carul. Sa iti pictez chipul necunoscut? Cum as putea sa ma incumet? Mai am rost, mai am suflare, mai am suflet si dorinte. Mai am timp si nu putin. Mai am timp sa ma pripesc, mai vreau ani sa mai gresesc. Si sa repar. Si sa invat.

Mai vreau sa simt, sa vad, s-aud. Sa scald dimineti in cesti de cafea. S-arunc zile in cercuri de fum. Sa-ntrec copaci verzi si tristi. Sa mangai foile ingalbenite de vreme ale unei carti. Sa pierd ore cu nimicuri. Sa ma afund in vise si sa trag de ele pana in acele dimineti pe care le innec in cafele.

Nu-s in robie. Nu de eliberare am nevoie. Mai da-mi timp. Acel timp a carui roaba sa fiu si sa cer eliberare.

Nu plec! Nu vin! Mai da-mi timp!

Se-aduna taceri

De prin carti adunate ganduri in seri

in care nici vantul nu stie sa bata,

nici ceata pe ce ochi sa se lase,

nici tu mie ce-anume sa-mi ceri,

se-aduna taceri ce rasuna-n timpane

ca ecori de voci in munti goi,

ca flacara ce-ncet se strecoara

si se-ascunde sa nu fie stinsa de ploi.

Cu valuri ce lovesc cu furie in tample

si se revarsa domol prin ochi goi

odata plini de nimicuri marunte

de cafele , creioane si foi.

In seri in care ceasu-a tacut

si vremea nu mai e demult multa

tacerea ma umple. Ochii inchisi.

Privirea-ti tampla-mi saruta.

Gramezi de ganduri

Te-am recunoscut printre gramezi de ganduri
Ti-am auzit tacerea in cuvinte goale
Ti-am mangaiat tampla in atatea randuri
Si sufletul-ti l-am leganat in palme.

Ti-am citit pe buze, in ochi, in gand, pe frunte
Ti-am imaginat vocea in ecouri reci
Ti-am ratacit durerea departe intr-un munte
Strecurand dorinte printre cuvinte seci.

Mi-am daruit momente de strana incantare
La care m-am supus asemeni unui rob
Si in robie sufletu-mi mai cauta scapare
Rupandu-se de minte, de mine si de tot.

Mi-am faurit castele pe vorbe reci si surde
In care-am innecat ades simtiri de foc
Si nu mai stiu acum nici cum, nici cand, nici unde
Caci printre ele astazi eu nu mai imi gasesc loc.

,