Am adunat in suflet

Am adunat în suflet fel şi fel de persoane; unele atât de dragi, că privind în trecut, îmi pare că viaţa mea a început în momentul în care le-am cunoscut. Altele care m-au dezamăgit, dar prin care am învăţat că pot ierta. Persoane care m-au rănit, dar prin care am învăţat că dragostea e direct proporţională cu sacrificiile pe care eşti capabil să le înduri pentru ea.

Persoane pe care le-am primit în suflet, persoane pe care le-am ţinut afară, dar toate parte din mine, care au contribuit la ceea ce sunt eu acum. Urându-i pe ei, m-aş urî pe mine, iertându-i pe ei, mă iert pe mine. Şi apoi sunt cei pe care pierzându-i, am pierdut o parte din mine.

Şi atunci scriam: „Azi sufletul umbla descult si se roaga. De crengile inghetate ale copacilor dezgoliti sa il inalte, de stele sa il lumineze, de luna sa-i dea forma ei frumoasa si rotunda, de mana ta sa-l mangaie, de urechea ta sa-l auda. El, biet suflet mut. El, biet suflet progonit si izgonit de trup. El, ud si gol, cersind iubire. El, lipsit de radacini si umilit de viata, schimbat, vandut , sacrificat.

Cata iubire poate ascunde un suflet si unde se duce toata acea iubire cand pleaca si iti lasa sufletul rece si gol, pustiu si singur?

Cat de reci sunt acele dimineti cand te trezesti, iti lipesti un zambet nou si fals, cu sufletul gol abia tarandu-se in urma ta, cautandu-si mantaua veche si carpita de speranta. Aceeasi speranta uzata pe care o imbraci de ani si ani, daruita candva de niste chiriasi ai sufletului tau, acum prea saraci pentru a-ti oferi una noua si calda.

Cu speranta veche si emotii de unica folosinta, mergi mai departe si te bucuri de putinul pe care il ai, caci el iti e acum tot.”

Şi mi-am permis să visez, şi mi-am promis să îmi îndeplinesc visele, pentru că la sfârşit adevăratele regrete nu sunt consecinţele acţiunilor noastre, ci a ceea ce am fi vrut să facem şi nu am făcut.

Şi am înţeles că nu mereu putem avea totul. Şi poate azi nu am ce mi-aş dori, dar ştiu că am mai mult ca ieri. Şi mâine, poate, voi avea mai mult ca azi, sau poate voi pierde tot, însă ştiu că atât timp cât respir, sunt datoare să trăiesc. Atât timp cât am o inimă ce bate, sunt datoare să o ascult, să iubesc, să ajut, să fiu „acolo”, să văd în mine ce mi-aş dori să văd în ceilalţi.

Memento

Acorda-ti timp sa zambesti diminetii de care te bucuri, amintindu-ti ca ele nu sunt un „bun garantat”.

Acorda-ti timp sa iti zambesti, amintindu-ti momentele peste care ziceai ca nu vei trece vreodata si ai reusit.

Acorda-ti timp sa iubesti, amintindu-ti cand plangeai cersind iubire pe la porti de suflet si cat de flamand si trist era sufletul tau.

Acorda-ti timp sa multumesti, amintindu-ti cat de sarac era sufletul tau.

Acorda-ti timp sa ajuti, amintindu-ti cum e sa fii neajutorat.

Acorda-ti timp sa crezi in tine si in puterile tale, amintindu-ti ca esti o forta.

Acorda-ti timp sa imbratisezi, amintindu-ti cat de singure se simteau bratele tale.

Acorda-ti timp sa crezi, amintindu-ti gustul amar al neincrederii.

Acorda-ti timp sa visezi, amintindu-ti ca „suntem facuti din aceeasi substanta ca si visele” (Shakespeare).

Acorda-ti timp sa traiesti, amintindu-ti de moarte.

Mă voi ierta...

Mă voi ierta pentru momentele în care nu am iubit şi nu am apreciat frumosul. Pentru momentele în care nu m-am bucurat de viaţă, de flori, de razele soarelui. Pentru momentele în care am intors spatele celor ce aveau nevoie de mine, preferând sa rămân inerta, in loc sa ofer sprijin şi alinare, o vorbă bună şi o îmbrăţişare. Mă voi ierta pentru că am trădat încrederea celor din jur, pentru că am alungat persoane şi am înşelat aşteptări. Pentru că am purtat măşti şi de prea puţine ori am lăsat să se vada ceva dincolo de ele.

Mă voi ierta pentru că mi-am construit ziduri care să îmi apere sufletul şi vulnerabilitatea, ţinându-i astfel afară şi pe cei de care sufletul meu avea nevoie, privându-l de iubire şi înţelegere, bunătate şi sprijin.

Mă voi ierta că am urât şi judecat persoane dupa aparenţe, că am rănit prin acuze, că am fost uneori nedreaptă şi am condamnat.

Mă voi ierta că m-am judecat prea aspru de multe ori şi m-am pus singură la zid. Mă voi ierta că nu m-am apreciat la adevarata valoare şi am lăsat oameni mici să se ridice coborându-mă pe mine.

Ma voi ierta că mi-am greşit de atâtea ori, alegând cu mintea şi ignorând sufletul. Pentru momentele de confuzie în care nu am ştiut să aleg pentru mine, rătăcind între căi şi împărţindu-mă între persoane care nu meritau toată frământarea mea.

Mă voi ierta că n-am ştiut să aleg oameni, că n-am ştiut să mă aleg pe mine. Că am plâns în faţa celor care nu ar fi trebuit, de fapt, să intre în sufletul meu. Mă voi ierta că am insistat să bat la uşi la uşi demult închise. Că am cedat atunci când trebuia să fiu fermă, că am fost fermă atunci când trebuia sa cedez.

Mă voi ierta că nu am încercat destul, că am abandonat lupte înainte de a le începe.

Mă voi ierta că m-am luptat cu mine pentru persoane care n-ar fi luptat vreodată pentru mine.

Mă voi ierta pentru a putea trăi cu mine, pentru că am adunat noroi şi diamante care acum mi se amestecă în suflet ştirbindu-i strălucirea. Pentru a fi eu şi a mă putea din nou privi. Pentru că regretele sunt cel mai greu bagaj cu care poate un om porni la drum; cu privirea în pământ şi îngenuncheaţi de greutatea lor, nu mai vedem frumosul din viaţa noastră, nu mai vedem nici oameni, nici soare, ci doar pământul în care ne afundăm.

Mă voi ierta pentru a termina. Mă voi ierta pentru a începe.