Memento

Acorda-ti timp sa zambesti diminetii de care te bucuri, amintindu-ti ca ele nu sunt un „bun garantat”.

Acorda-ti timp sa iti zambesti, amintindu-ti momentele peste care ziceai ca nu vei trece vreodata si ai reusit.

Acorda-ti timp sa iubesti, amintindu-ti cand plangeai cersind iubire pe la porti de suflet si cat de flamand si trist era sufletul tau.

Acorda-ti timp sa multumesti, amintindu-ti cat de sarac era sufletul tau.

Acorda-ti timp sa ajuti, amintindu-ti cum e sa fii neajutorat.

Acorda-ti timp sa crezi in tine si in puterile tale, amintindu-ti ca esti o forta.

Acorda-ti timp sa imbratisezi, amintindu-ti cat de singure se simteau bratele tale.

Acorda-ti timp sa crezi, amintindu-ti gustul amar al neincrederii.

Acorda-ti timp sa visezi, amintindu-ti ca „suntem facuti din aceeasi substanta ca si visele” (Shakespeare).

Acorda-ti timp sa traiesti, amintindu-ti de moarte.

Mă voi ierta...

Mă voi ierta pentru momentele în care nu am iubit şi nu am apreciat frumosul. Pentru momentele în care nu m-am bucurat de viaţă, de flori, de razele soarelui. Pentru momentele în care am intors spatele celor ce aveau nevoie de mine, preferând sa rămân inerta, in loc sa ofer sprijin şi alinare, o vorbă bună şi o îmbrăţişare. Mă voi ierta pentru că am trădat încrederea celor din jur, pentru că am alungat persoane şi am înşelat aşteptări. Pentru că am purtat măşti şi de prea puţine ori am lăsat să se vada ceva dincolo de ele.

Mă voi ierta pentru că mi-am construit ziduri care să îmi apere sufletul şi vulnerabilitatea, ţinându-i astfel afară şi pe cei de care sufletul meu avea nevoie, privându-l de iubire şi înţelegere, bunătate şi sprijin.

Mă voi ierta că am urât şi judecat persoane dupa aparenţe, că am rănit prin acuze, că am fost uneori nedreaptă şi am condamnat.

Mă voi ierta că m-am judecat prea aspru de multe ori şi m-am pus singură la zid. Mă voi ierta că nu m-am apreciat la adevarata valoare şi am lăsat oameni mici să se ridice coborându-mă pe mine.

Ma voi ierta că mi-am greşit de atâtea ori, alegând cu mintea şi ignorând sufletul. Pentru momentele de confuzie în care nu am ştiut să aleg pentru mine, rătăcind între căi şi împărţindu-mă între persoane care nu meritau toată frământarea mea.

Mă voi ierta că n-am ştiut să aleg oameni, că n-am ştiut să mă aleg pe mine. Că am plâns în faţa celor care nu ar fi trebuit, de fapt, să intre în sufletul meu. Mă voi ierta că am insistat să bat la uşi la uşi demult închise. Că am cedat atunci când trebuia să fiu fermă, că am fost fermă atunci când trebuia sa cedez.

Mă voi ierta că nu am încercat destul, că am abandonat lupte înainte de a le începe.

Mă voi ierta că m-am luptat cu mine pentru persoane care n-ar fi luptat vreodată pentru mine.

Mă voi ierta pentru a putea trăi cu mine, pentru că am adunat noroi şi diamante care acum mi se amestecă în suflet ştirbindu-i strălucirea. Pentru a fi eu şi a mă putea din nou privi. Pentru că regretele sunt cel mai greu bagaj cu care poate un om porni la drum; cu privirea în pământ şi îngenuncheaţi de greutatea lor, nu mai vedem frumosul din viaţa noastră, nu mai vedem nici oameni, nici soare, ci doar pământul în care ne afundăm.

Mă voi ierta pentru a termina. Mă voi ierta pentru a începe.

De ce plecam?

Plecam din locuri pentru ca ne simtim prea mici sau prea mari, pentru ca ne sufocam sau ne pierdem, pentru ca inima noastra a zburat deja peste timp si spatiu, s-a rupt de noi si ne asteapta pe alta strada, in alt oras, in alta tara.
Plecam de langa oameni, pentru ca nu mai avem ce le oferi, am daruit si am primit - prea mult uneori, prea putin alteori. Pentru ca oamenii nu se intalnesc intamplator, ci pentru ca avem nevoie de ei pentru a iubi, a ierta, a invata, a darui, a creste.
Pentru ca fiecare persoana intalnita contribuie la ceea ce suntem noi: oameni, suflete, caractere.
Plecam din vietile si sufletele persoanelor, pentru ca suntem alungati sau pentru ca nu ne mai gasim locul.
Suntem alungati din suflete pe care le numeam "acasa", unde gaseam caldura si iubirea care ne tineau in viata, unde am sadit sentimente si sperante, unde ne-am construit sufletul. Suntem alungati din ceea ce era templul nostru, refugiul in care candva gaseam linistea si stabilitatea de care sufletul nostru depindeau. Plecam pustiiti si dezorientati dintre zidurile acelui suflet unde ne-am construit pe noi insine. Plecam goi de sperante, de nadejde, de identitate.
Plecam din suflete care au devenit prea mici, aglomerate sau murdare. Unde egoismul si rautatea si-au fixat radacinile, distrugand incet, incet tot ceea ce am construit. Plecam pentru ca nu mai e loc pentru noi, pentru ca ne pierdem, pentru ca indiferenta ucide iubirea.
Plecam pentru ca suntem criticati, jigniti si acuzati pe nedrept. Plecam pentru ca ne doare, plecam pentru ca suntem tristi si nefericiti, pentru ca ne stingem.
Plecam uneori ranind, lasand in urma goluri si suferinta in sufletul din care ne-am smuls. Plecam uneori, noi, din egoism sau slabiciune, ambitie sau neputinta. Plecam fara a avea curajul de a privi inapoi sau a ne privi in oglinda. Ne eliberam sufletul si ne incatusam constiinta.
Plecam nu pentru a termina, ci pentru a incepe. Plecam pentru a salva, nu pentru a ucide. Plecam pentru a ne ridica, pentru a ne regasi, a creste, a fi liberi. Chiar daca libertatea uneori nu insemna a pleca, ci a ramane.

Ochi si suflet

Te-ai privit pana acum de mii de ori. Si mai mult decat te-ai vazut, te-ai simtit. Ochii tai sunt lectie de bunatate. In ei se ascunde talcul atator suferinte. Intelepciunea iubirii. Bunatatea unui suflet. Sub pleoapele tale se odihneste femeia din tine. Cu sensibilitati si rautati nevinovate. Cu puritatea si pacatele ei. Cu incapatanarea si cumpatul ei. Cu tot paradoxul din tine. Dumnezeu le-a dat ingerilor ochi reci pentru a se apara, caci sufletul lor e atat de bland si cald si lipsit de orice urma de ostilitate, incat doar niste ochi de gheata i-ar putea ascunde. Doar niste ochi de gheata nu ar lasa oamenii rai sa desluseasca acel suflet sensibil.
Si totusi oameni rai reusesc sa ne patrunda in suflete. Aduc cu ei noroi, iar noi ramanem facand curat dupa ei. Singuri si fara nimic. Cu sufletul devastat si ingenunchiati.
Cu totii trecem prin asta. Dar oamenii buni reusesc sa se ridice, pentru ca ei nu si-au cladit fericiri pe nefericirea altora si nu raman fara temelie. Ei nu s-au adapostit sub sentimente false si nu vor ramane fara acoperis. Ei n-au pradat alte inimi, ci s-au construit singuri. Ei pot sa isi stearga lacrimile si pe fata inca uda sa lipeasca un zambet. Ei pot sa se ridice fara a ingenunchea in fata celui ce i-a ranit. Ei pot fi loviti si pot ierta si dupa a doua lovitura. Pot sa stea in tacere si totusi sa exprime atat de multe. Ei stiu sa te asculte, fara sa te judece. Ei pot locui in sufletul tau o vesnicie fara sa deranjeze sau sa murdareasca ceva. Ei te pot mangaia cu privirea fara a te atinge. Iar atingandu-te iti spulbera orice temere si tumult. Ei simt durerea ta ca si cum ar fi a lor si rana ta sangereaza si in ei. Ei nu te mint si chiar si cel mai dureros adevar al lor poate deveni alinare. Ei nu judeca dupa aparente, ci dupa sufletul lor, vazand bunatatea din fiecare.
Si chiar de sunt la pamant, ei se ridica pentru a alina un suflet drag, apoi se aseaza din nou sa-si planga durerea. Nu de oamenii sensibili trebuie sa ne temem. Ei nu ne-ar rani niciodata, caci ei stiu ce-i suferinta. Ci de cei ce nu stiu a plange, a asculta, simti sau atinge, ca la ei pustiul e prea mare si golul lor nu au cu ce-l umple.
Si daca ai putea dimineata sa-ti vezi sufletul in oglinda ai intelege de ce ai atatea lacrimi: pentru ca sufletul tau e atat de mare , ca da pe dinafara.

Cand traim prin ceilalti

Stoluri si goluri urca si coboara. Intrebarile mi s-au topit si am ramas doar cu raspunsurile.
Incerc in zadar. Adun cioburi din fericirile altora si cred ca lipindu-le imi pot construi propria fericire. Adun zambetul tau si zambetul ei si mi le lipesc. Imi stau ciudat si nu se potrivesc. Prin colturi se vede amaraciunea. Dar nu toti au ochi sa vada si nu toti cunosc. Doar mesterul ce mi-a creat zambetul reuseste sa le deosebeasca.
De o eternitate am anulat tristetea unor lipsuri cu bucuria celorlalti de a primi ceea ce imi lipsea. Am zambit strainilor atunci cand simteam ca am nevoie de un zambet, am imbratisat atunci cand imi doream sa ma pierd in bratele cuiva, am daruit o floare atunci cand vroiam sa primesc una, am daruit praline atunci cand vroiam praline,  am iubit atunci cand vroiam sa fiu iubita, am daruit fluturii mei atunci cand aveam nevoie de fluturi. Am trait prin altii. Si ochii mei furau pe nesimtite sclipiri din ochii lor.
Azi as vrea sa ii dau praline cu dragoste si-o floare, sa ii gatesc, sa ii fac un ceai, s-o strang cat pot de tare in brate, sa ii zic cat e de frumoasa, sa ii zic ca e speciala, sa-i desenez in minte cum o simt, cum o vad.
Ea nu mai vine, dar imi zambeste de la distanta. Si poate zambetul ei va potoli setea lipsurilor mele.

Lumină

Ca-n ziua cea dintâi te văd și-acum
Lumină a nebuniei -cea din urmă
Sub sclave stele, pe stăpân pământ
În razele tăcutei și păcătoasei Lună.

Pe chipul tău pictez păgân și roșu
Pocalul dragostei - prea golul si prea plinul
Să ți-l prăvăl pe buze mi-este imposibil
Și pensulele-njură în perii lor destinul.

Tăcerile ne prind și ne ucid în lanțuri
Cuvintele sub sabia libertății gem
Orbecăim în beznă prin ale iubirii șanțuri
Și îmbătați de gustu-i, mai continuăm să bem.

În vis eu te-am avut și-n vis ai sa rămâi
Lumină cea din urma, păcatul meu dintâi
Pe-altarul nebuniei de-o viață, te sacrific
Lumina mea dintâi, păcatul meu oniric.

Asediu

Găsindu-mă pe mine, ai rătăcit pe căi
Ca să-ți convingi orgoliul că poți avea de vrei
Și prin cuvinte goale să vezi dacă se poate
Să-asediezi cetăți cu ziduri dărâmate.
S-agăți stindardul alb pe inimi sângerânde
Ucise și-nviate de cete de nebuni
Și Dumnezeu să-mi fi, tu mai presus de toate
Și-iubirea să-mi sacrific pe-altaru-ți de minciuni.
Personaj ti-am fost, soldat strivit de pagini
Un act final pe-o scena in paragini
Căci scriitor de lacrimi cu har actoricesc
Ai desăvârșit prin mine romanul tău grotesc.