Cercuri

Printre cercuri de fum, străzi prăfuite, cafele aburinde, întrebări fără răspunsuri, acţiuni premeditate, vorbe aruncate, sentimente sufocate, lacrimi uscate. O altă zi. Ne pierdem în nimicuri. Ne regăsim în cotidian. Ne pierdem esenţa făurind defecte. Judecam orbiţi de aparenţe şi orgoliu. Iubim lipsiţi de sentiment. Împachetam cuvinte goale în hârtii colorate. Înecăm indiferenţa în pahare murdare. Ne zbatem între ziduri de frică şi frustrare. Întrerupem tăcerea cu gânduri zgomotoase. Respirăm praf şi praful se aşează peste tot: pe ochi, pe buze, pe suflet. Nu mai vedem, nu mai vorbim, nu mai simţim. Plecăm ca să venim. Citim ca să ne refugiem. Mâncăm ca să supravieţuim. Vorbim ca să sufocăm gânduri. Dimineţi, alarme, aşternuturi obosite, feţe plictisite, cuvinte reciclate, sentimente sparte, cafea, insomnii. O altă zi. Stăm la coadă să trăim ca la un semafor defect. Murim înainte să fi trăit.
.

Dependenţi de suflete

De cele mai multe ori, deşi liberi, sufletul nostru e prizonier - al altui sau altor suflete, al temerilor şi constiintei noastre, prizonier în trecutul nostru sau dizolvat într-un viitor planificat, incert.

E dependent de cei pe care îi găzduieşte, le e dator, iar uneori este el insuşi parte a acelor suflete.

Sunt oameni speciali pe care îi întâlnim şi în jurul lor ne construim pe noi, persoane atât de speciale încât întregul nostru univers se raportează la ei.

Persoane care intră în viaţa noastră ca o ploaie caldă de vară care ne mângâie sau ca o furtună care ne trezeşte din amorţeală , ca apoi să ne umple sufletul cu soare.

Oameni care au fost acolo şi ne-au ţinut de mână când am căzut cu riscul de a fi traşi şi ei odată cu noi în prăpastie, care uneori ne cunosc mai bine decât ne cunoaştem noi şi ştiu că ne vom ridica chiar şi atunci când credem că e imposibil.

Persoane care ne-au pus pe un piedestal în viaţa lor, persoane care nu uită să ne arate zilnic cât însemnăm pentru ele, cât de minunaţi suntem, care ne mulţumesc atunci când le aducem fericire şi ne răsplătesc toată iubirea cu care le umplem sufletele.

Sunt oameni care ne ajută să creştem , să ne dezvoltăm , să evoluăm. Oameni care cred în noi şi care ne susţin, care ne provoacă şi de la care avem permanent de învăţat. Persoane de care nu ne vom putea rupe vreodată, căci ei ne-au fost trepte în urcarea noastră, verigi ale evoluţiei noastre ca oameni, cărămizile de la baza a tot ceea ce suntem şi vom fi.  Ei au fost acolo de la început şi vor fi până la sfârşit, într-un timp infinit de care vom uita să mai ţinem cont.

Mulţi oameni ne pătrund în suflet şi de fiecare ne leagă ceva: de la lanţuri subţiri sau groase de amintiri,iubire, respect până la cordoane ombilicale imposibil de tăiat vreodată.

Sunt oameni care depind de noi şi noi de ei, iar atât timp cât ei există în sufletul nostru, nu vom putea decide independent de ei. Vom rămâne acolo de unde am vrea să plecăm şi vom pleca de acolo unde am vrea să rămânem, pentru a nu răni, pentru a nu fi ingraţi, pentru a nu ne pierde sufletul.

Am adunat in suflet

Am adunat în suflet fel şi fel de persoane; unele atât de dragi, că privind în trecut, îmi pare că viaţa mea a început în momentul în care le-am cunoscut. Altele care m-au dezamăgit, dar prin care am învăţat că pot ierta. Persoane care m-au rănit, dar prin care am învăţat că dragostea e direct proporţională cu sacrificiile pe care eşti capabil să le înduri pentru ea.

Persoane pe care le-am primit în suflet, persoane pe care le-am ţinut afară, dar toate parte din mine, care au contribuit la ceea ce sunt eu acum. Urându-i pe ei, m-aş urî pe mine, iertându-i pe ei, mă iert pe mine. Şi apoi sunt cei pe care pierzându-i, am pierdut o parte din mine.

Şi atunci scriam: „Azi sufletul umbla descult si se roaga. De crengile inghetate ale copacilor dezgoliti sa il inalte, de stele sa il lumineze, de luna sa-i dea forma ei frumoasa si rotunda, de mana ta sa-l mangaie, de urechea ta sa-l auda. El, biet suflet mut. El, biet suflet progonit si izgonit de trup. El, ud si gol, cersind iubire. El, lipsit de radacini si umilit de viata, schimbat, vandut , sacrificat.

Cata iubire poate ascunde un suflet si unde se duce toata acea iubire cand pleaca si iti lasa sufletul rece si gol, pustiu si singur?

Cat de reci sunt acele dimineti cand te trezesti, iti lipesti un zambet nou si fals, cu sufletul gol abia tarandu-se in urma ta, cautandu-si mantaua veche si carpita de speranta. Aceeasi speranta uzata pe care o imbraci de ani si ani, daruita candva de niste chiriasi ai sufletului tau, acum prea saraci pentru a-ti oferi una noua si calda.

Cu speranta veche si emotii de unica folosinta, mergi mai departe si te bucuri de putinul pe care il ai, caci el iti e acum tot.”

Şi mi-am permis să visez, şi mi-am promis să îmi îndeplinesc visele, pentru că la sfârşit adevăratele regrete nu sunt consecinţele acţiunilor noastre, ci a ceea ce am fi vrut să facem şi nu am făcut.

Şi am înţeles că nu mereu putem avea totul. Şi poate azi nu am ce mi-aş dori, dar ştiu că am mai mult ca ieri. Şi mâine, poate, voi avea mai mult ca azi, sau poate voi pierde tot, însă ştiu că atât timp cât respir, sunt datoare să trăiesc. Atât timp cât am o inimă ce bate, sunt datoare să o ascult, să iubesc, să ajut, să fiu „acolo”, să văd în mine ce mi-aş dori să văd în ceilalţi.

Memento

Acorda-ti timp sa zambesti diminetii de care te bucuri, amintindu-ti ca ele nu sunt un „bun garantat”.

Acorda-ti timp sa iti zambesti, amintindu-ti momentele peste care ziceai ca nu vei trece vreodata si ai reusit.

Acorda-ti timp sa iubesti, amintindu-ti cand plangeai cersind iubire pe la porti de suflet si cat de flamand si trist era sufletul tau.

Acorda-ti timp sa multumesti, amintindu-ti cat de sarac era sufletul tau.

Acorda-ti timp sa ajuti, amintindu-ti cum e sa fii neajutorat.

Acorda-ti timp sa crezi in tine si in puterile tale, amintindu-ti ca esti o forta.

Acorda-ti timp sa imbratisezi, amintindu-ti cat de singure se simteau bratele tale.

Acorda-ti timp sa crezi, amintindu-ti gustul amar al neincrederii.

Acorda-ti timp sa visezi, amintindu-ti ca „suntem facuti din aceeasi substanta ca si visele” (Shakespeare).

Acorda-ti timp sa traiesti, amintindu-ti de moarte.