In fata unei cesti mari de ceai de zmeura si vanilie ma incearca o usora stare de nostalgie. O traiesc la intensitate maxima, desi pana acum am tot incercat sa alung astfel de stari. Dar asa cum fericirea incerci sa o lungesti sorbindu-i fiecare clipa, de ce celelalte momente sau stari ale existentei noastre trebuie sa fie subiectul vreunei exceptii?
In aceste clipe ma cuprind cele mai calde ganduri. Desi Inconjurata de acelasi decor, ma simt ca in fata unui semineu ce pare ca tremura mistuit de aceleasi ganduri calde, invelita cu o patura calduroasa ce miroase a levantica. E comod. Zambesc.
Probabil ma gandesc la cei dragi mie, desi nici macar asta nu mi-a dat vreodata o asemenea stare de comfort. Ma gandesc probabil la un drum lung, greu, dar infrumusetat de scopul sau. Sau la dorintele mele cele mai arzatoare. Ori la "sperantele mele cele mai zgomotoase". Ma gandesc poate la un suflet cald, la niste maini la fel de calde , pierdute in singuratate, la niste ochi mari si scanteietori, la doua buze amortite in tacere, pline de dor si de dorinta.
La vreo poteca insorita si solitara, pe care mi-am asezat chevaletul, iar pensulele zburda pe panza alba pierdute in negrul acelor ochi mari si scanteietori.
Sau probabil visez pierduta la camera albastra cu motive florale si masa veche din stejar, cu teancul de foi in fata, lasand pixul sa alunece pe suprafata neteda a vreuneia din ele, tremurand la fiecare rima.
Mai iau o gura de ceai. E cald. E bine.
Ma gandesc la tarmul zdrentuit al marii, la scoicile ce imi inteapa piciorul, la apa sarata ce se retrage in adancuri, la soarele ce coloreaza in cel mai splendid oranj marea, la briza care imi inveleste umerii goi ca un sal.
Visez la acorduri dulci de chitara, la voci calde fredonand.
Ma gandesc la cerul intunecat, patat cu sclipiri argintii asemeni acelui licar din ochii mari si scanteietori.
Privesc pe geam si vad livezi intregi de cires in floare. Culoarea lor e culoarea fericirii. Vantul adie usor umplandu-mi narile cu parfumul imbatator de flori de cires. In departare, prin cararea de ciresi e pierduta o raza stralucitoare de soare care imi mangaie obrajii. Inchid ochii sa primesc mangaierea calda. Imi mangaie ploapele, obrajii buzele si-si termina opera printr-un suras viu colorat pe fata mea alba.
Ma gandesc la necunoscut. Ma vad zburdand pe stradute straine si pline de mister, cu garduri colorate in albastru si case varuite in alb. Stradute inguste, pietruite si pline de liniste. Alerg si merg si acopar tot cu ochi cercetatori si curiosi. Un ciob de liniste imi intra in ochi si ei zambesc.
Ma uit pe fereastra si ploua...sau ninge...sau ploua si ninge. Ramurile copacilor se apleaca inspre mine sumbru si trist. Aleea e uda, afara e frig, inauntru nu.
Cat as vrea sa fiu acum sub perdeaua unei ploi de vara, sa ma invart razand in ploaie, sa cant si sa plang. Imi place ploaia.Ascunde atat de bine lacrimile. Le prinde si le transorma de parca i-ar fi apartinut dintodeauna.
Semineul a disparut. Nici corpul nu-mi mai e acoperit de patura calda, mirosul de levatica s-a disolvat intr-un timp pierdut, iar ceaiul s-a terminat, ramanand doar o picatura rece si parasita pe fundul cestii. A mai ramas numai umbra unor ganduri calde. O umbra pe care am luat-o si-am inchis-o in cel mai tainic loc al sufletului meu.
