Trenul vietii

La urma urmei, ce e viata? Poate doar un lung prilej de suferinţă, ar spune unii; alţii ar vedea-o în culori, ar simţi-o în mirosuri dulci şi catifelate, iar cei din urma nu ar vedea-o decât cu ochi reci ca mediocritatea ce le curge prin vene, ca pe o "simplă formalitate", ceva banal şi necesar pentru "existenţa de după"
Eu văd viaţa ca pe o gară: trenuri vin şi pleacă, apar oameni noi, dispar oameni vechi. Unii lasă ceva în urmă, alţii trec nepăsători. Iar noi - simplii călători. Acum depinde de fiecare cât de mult timp îşi petrece în "gara lui", pe cine lasă să intre, pe cine lasă să plece, cu cine călătoreste în trenul vieţii, cu cine rămâne în cele din urmă în "compartiment".
Întodeauna mi-a placut simbolistica, dar acum e mai mult de atât.
De două lucruri mă tem în viaţă: să nu devin banală şi de ultimul tren, fără întoarcere
Viaţa îmi joacă feste şi eu nu mă opun. Mă amuz de naivitatea sorţii şi nimic mai mult; într-un final, tot ea va fi cea pacălită, cea folosită şi părăsită, aşa se întâmplă în toate basmele copilăriei mele.
Nu îmi fac griji de viaţa mea. Respir şi simt. Ce contează mai mult?! Atât îmi e de ajuns. Sau poate nu, poate lipseşte ceva - un nou joc hilar al sorţii!