Uciderea unui timp mort

De mijloc am prins-o
Dintr-o miscare
Stragand-o bolnav tot mai tare
O auzeam cum zbiara c-o doare
II simteam intre degete
Cea din urma suflare.

Simteam acum in maini lacrimi reci
Si nopti ce n-or sa revina in veci
Simteam rugaminti, increderea oarba
Simteam acum tot ce-avea sa se piarda.

Apoi, o secunda-a trecut
Pana ce langa vaza inflorata de lut
Zacea lipsita de vreme
clepsidra timpului pierdut
In care-am incercat sa uit
Si am fugit sa ma ascund
Sa nu mai simt , sa nu mai plang
Ci doar sa rad cu-un ras strain.
Si-n suflet mi-am turnat venin
Si nu credeam sa-mi mai revin
Acum ea zace cioburi toata
In mana-mi calda, insangerata
De-acum nimeni n-o s-o vada
Si n-o sa-i duc dorul vreodata.
Acum pornesc....uitand de tot
Azi am ucis timpul cel mort.

Bitter-sweet memories

Era seară....a nu stiu câta întâlnire.El dă să o sărute, ea îl respinge, apoi are remuşcări...
"Scopul scuza mijloacele" zicea ea in timp ce ii smulgea cate un fir de par. El intelege intr'un final si o saruta. Cel mai dulce sarut din viata ei si inceputul unui vis desprins parca din basmele copilariei, care insa s'a terminat mult prea devreme...de fapt poate nici nu a inceput vreodata, a fost prea ireal pentru a putea cineva sa'i creeze legaturi cu realitatea si sa'i dea un termen de inceput sau o premisa. Drumurile lor s'au bifurcat la "Intersectia Greutatilor" si nu se stie de se vor mai reuni vreodata. El merge intr'o directie, ea in alta , fiecare cu telurile lui si povara unor vise inca neimplinite.
Va trece si ziua aceasta cu valul ei de amintiri si furtuna de regrete si poate si singura care a rezistat pana azi....speranta,tot mai slabita si palida si fara forta de a se mai aprinde la capatul tunelului.
A fost odata o printesa,Anastasia...si un dragon,Mad.Un dragon puternic!
Greselile trebuie repetate pana ies bine!

Perechi de pasi

Privesc pierdută-n depărtare
căutând în toate-un sens.
Găsesc doar noţiuni bizare,
concepte de neînţeles.

Privesc aproape, în jurul meu,
prin ochi cu pleoapele-amorţite
Văd suflete de piatră reci
şi-ale lor muze adormite.

Privesc inimi ce se-adună
sub albastrul lunii mai
şi din două se fac una
transformând iadul in rai.

Privesc paşi ce se încurcă
în perechi, doi câte doi.
Privesc persoane-mpingând timpul
sau tragându-l înapoi.

Privesc în mine căutând
un ciob în plus de nemurire
sau orice ar putea aduce
cu-ntâia soarelui sclipire:
un zâmbet cald, decolorat
de-o fericire prea arzândă
un ciob de sentiment uitat
între lumina şi umbră.

Un suflet care s-ar uni
cu inima-mi frântă şi oarbă,
doi paşi ce nu s-ar despărţi
de-ai mei în briza mării caldă.

Trenul vietii

La urma urmei, ce e viata? Poate doar un lung prilej de suferinţă, ar spune unii; alţii ar vedea-o în culori, ar simţi-o în mirosuri dulci şi catifelate, iar cei din urma nu ar vedea-o decât cu ochi reci ca mediocritatea ce le curge prin vene, ca pe o "simplă formalitate", ceva banal şi necesar pentru "existenţa de după"
Eu văd viaţa ca pe o gară: trenuri vin şi pleacă, apar oameni noi, dispar oameni vechi. Unii lasă ceva în urmă, alţii trec nepăsători. Iar noi - simplii călători. Acum depinde de fiecare cât de mult timp îşi petrece în "gara lui", pe cine lasă să intre, pe cine lasă să plece, cu cine călătoreste în trenul vieţii, cu cine rămâne în cele din urmă în "compartiment".
Întodeauna mi-a placut simbolistica, dar acum e mai mult de atât.
De două lucruri mă tem în viaţă: să nu devin banală şi de ultimul tren, fără întoarcere
Viaţa îmi joacă feste şi eu nu mă opun. Mă amuz de naivitatea sorţii şi nimic mai mult; într-un final, tot ea va fi cea pacălită, cea folosită şi părăsită, aşa se întâmplă în toate basmele copilăriei mele.
Nu îmi fac griji de viaţa mea. Respir şi simt. Ce contează mai mult?! Atât îmi e de ajuns. Sau poate nu, poate lipseşte ceva - un nou joc hilar al sorţii!