Am
intalnit-o intr-o zi, la o masa, intr-o cafenea, pierduta printre
ganduri, amintiri, remuscari si cafele.
O priveam in ochi si ma cufundam in
abis. Si totusi ma simteam de parca o cunosteam de-o viata.
Fara frumusetea clasica, fara trasaturi
fine, fara ochi mari si negri, fara silueta sculptata, statea acolo
cu privirea pierduta pe geam sorbind din cafeaua fierbinte.
Ochii-i pareau senini, dar eu citeam
teama. Buzele pareau a surade, dar eu le citeam plansul. Dar ea nu
plangea; nu plangea in public, nu plangea zgomotos, plangea in ea.
Invatase asta de la batrana ei.
Pe mainile care tineau atat de ferm
ceasca de cafea, citeam neincrederea. Pe frunte ii citeam timpul.
Vedeam cum se scurg orele si cum se desprind foile din calendar. Ii
citeam forta. Si dorinta. Si dorinta de a da forta, altora care mai
au timp.
Si astepta sa treaca. Sa treaca iar
acele ore, acele zile. Si cata singuratate ascundeau acum ochii cei
senini cu-o clipa-n urma. Si cat tumult. Si cata teama. Si cate
cuvinte ar rosti acele buze daca s-ar deschide. Dar ea nu zicea
niciodata nimic fara sa vrea. Frazele ei erau mereu calculate si nici
o discutie nu ajungea dicolo de calculele ei.
Si nimeni nu stia cum e, dar toti stiau
cum o sa fie.
Se ridica , plateste si pleaca cu ochii
bine ascunsi de ochelarii de soare. Isi arcuieste buzele intr-un
zambet lejer si se pierde in stradutele prafuite. Si nimeni nu o
cunoaste. Si nimeni n-o s-o stie.
