Poveste

Stau pe canapea sorbind incet din cafeaua fierbine; sunt bine. Caldura si comoditatea caminului imi dau acea mult ravnita stare de siguranta. Numar  ca pe vremuri minutele ramase pana ce sotul meu va reveni acasa. In ciuda tuturor obstacolelor iubirea noastra nu s-a stins, ci doar a devenit mai puternica. Inchid ochii si imi aduc aminte ca prin vis acea zi de octombrie si acel anunt care avea sa imi schimbe viata.
Eram singura. Desi in floarea tineretii, renuntasem  sa mai cred in dragoste si sa mai sper la acea implinire pe plan emotional. Toate visele mele aveau acum ca baza o cariera stralucita. Inlocuisem visul rochiei de mireasa cu cel al unei catedre intr-o Universitate renumita, visul caminului confortabil cu cel al unei garsoniere situata la cel mai inalt etaj, amenajata in cel mai haotic stil, ticsita de carti , dosare, formulare, chestionare, referate etc.
In opt luni de singuratate imi gasisem deja cate un inlocuitor “rational” la fiecare vis siropos al meu. Dar de acum eram deja un adult rational si capabil si consideram ca as putea sa ma intretin si singura, asa ca am inceput sa imi caut un job. Un job de noapte ca sa zic asa, avand in vedere ca frecventam cursuri de zi la care nu imi permiteam sa lipsesc. Timp de patru luni am depus Cv-uri peste Cv-uri, dar nimic pe masura cautarilor mele.
Deschid ochii. Iau o gura de cafea din ceasca alba si imi astern pe buze din nou acel zambet satisfacut, asa cum toamna isi asterne afará covorul ei pestrit de frunze. Iau poza noastra de pe noptiera si o privesc. Bulgaria. 30 decembrie 2010. Zambetul meu, zambetul lui, iubirea care deja se inalta ca un copac in inimile noastre, un copac cu radacini atat de puternice pe care nici macar rautatea oamenilor nu le-au putut clinti din loc. Inchid ochii imbratisand poza.
Era sambata. Un singur curs, si acela optional. Niciodata nu am ajuns la timp la cursuri, de ce as fi facut-o acum? Pe holul Campusului mai era o colega intarziata. Am inceput sa schimbam cateva vorbe, apoi sa ne uitam pe ziarul pe care tocmai si-l cumparase pentru a gasi o garsoniera mai acceptabila in care sa se mute. Buna idee! Asta era si in planurile mele de viitor apropiat, dar mai intai trebuie sa imi  gasesc un job si imi ridic privirea mai sus spre anunturile cu locurile de munca in timp ce ma gandeam “De ce o fi cumparat ziar sambata? Eu niciodata nu imi cumpar ziar sambata si duminica ca sa citesc anunturile.” Imi atrage atentia un anunt la o alimentara non- stop care cauta  vanzatoare. Imi notez repede numarul , cu beculetul celui de-al saselea simt palpaind fara sa inteleg de ce si ma retrag formand numarul pe telefonul meu mobil.
Suna. In cateva zile eram deja angajata. Cum naiba? Nimeni nu ma primise nicaieri in patru luni sub pretexte gen :varsta, studii, experienta, lipsa sau prezenta unui partener de viata etc. Aici de ce m-au primit? Magazinul era in zona buna, programul era lejer , eu urmand sa lucrez numai noaptea, ziua putand sa ma duc la cursuri. Avantaj:nu lucram in fiecare noapte;una da, una ba.
Lunile treceau repede, iar toamna aurie se transformase deja intr-o iarna de basm. In fiecare seara ascultam cantece de iarna la radio si singurul lucru care ma intrista in acel peisaj mirific era lipsa Lui, acel El pe care nu il cunosteam si pe care undeva in inima mea il asteptam inca sa vina. Sa vina de unde? Nici eu nu stiam asta dar aveam sa aflu in curand.
Consolarea mea era ca in Ajun urma sa lucrez si eram astfel scutita de statul singura langa brad adulmecand miros de vin cu scortisoara si umplandu-mi pahar dupa pahar pana adormeam la fel de singura , doar un pic mai beata, iar dimineata de Craciun avea sa ma gaseasca dormind in acelasi pat cu o singura perna si o cu o imensa durere de cap de la vin.
La munca eram la adapost, fara iubit, fara Ajun, doar pe masa zaceau un teanc de cursuri menite a-mi distrage atentia de la orice gand romantic, siropos, etc. Se apropia Craciunul, singuratatea era tot mai apasatoare. Doar versurile melodiei lui Horia Brenciu imi sunau absurd si aparent paradoxal in minte :”Nimeni nu e singur, nu acum….Nu in noaptea asta de Craciun”.  “Ba da”, raspundeam eu printre dinti, “si acum ….si in noaptea de Craciun”. Prima ninsoare m-a gasit plangand. Nu aveam pe cine sa sun sa ii spun ca ninge.
Clientii intrau, ieseau, numai eu ramaneam acolo dupa tejghea, singura , ascunzandu-mi tristetea sub ochelari si farduri. Pe 22 decembrie insa, a intrat in magazin un client, un altfel de client, un client care a ramas, iar eu am plecat. El a ramas in sufletul meu, eu am plecat cu el. La 2000 de kilometri.
Era seara, sefa ma anuntase ca vor veni la magazin fiica ei si nepotii. Ma bucuram ca aratam destul de prezentabila pentru a face o impresie cat de cat buna "noilor" mei sefi.  L-am zarit inca de cand intrase in magazin, nimeni nu il putea egala in nici un chip. Avea cele mai elegante miscari pe care le vazusem la un barbat, cele mai frumoase maniere, ochii lui mari si rotunzi ascunsi sub genele lungi –toate m-au facut sa simt ca mi se taie picioarele. Lasasem privirea in pamant, nu il mai puteam privi, era perfectiunea. A venit la mine si s-a prezentat. Mama lui era romanca asa ca stia cat de cat romana. Am schimbat cateva cuvinte afara, in gerul iernii care mie mi se parea acum atat de cald si aveam si un motiv bun pentru roseata obrajilor mei. Imi daduse intalnire pentru a doua zi.
Noaptea aceea a fost cea mai lunga si emotionanta din viata mea. Dimineata am ajuns acasa si am inceput sa ma pregatesc, eram obosita dar asta nu conta, nimic nu mai conta. Eram deja in intarziere cand m-am suit in masina tatei. Era prima si ultima data cand tata ma ducea la intalnire.
Cea mai frumoasa intalnire, cel mai frumos sarut, acel ultim-prim sarut pe care il visasem. Am petrecut revelionul impreuna in Bulgaria, iar la inceputul lui ianuarie el s-a intors in Italia.
Mi-am dat seama can nu voi putea sta prea mult fara el , dar si ca nu voi putea avea tot ce visasem. Trebuia sa aleg, cariera sau el. L-am ales pe el.
Mai iau o gura de cafea si privesc verigheta de pe mana mea stanga. E simbolul dragostei noastre, al implinirii noastre.A fost dragoste la prima vedere si pentru mine si pentru el. Exact cand ramasem fara speranta l-am cunoscut. Cadoul meu de Craciun a venit de la mii de km distanta si il voi avea toata viata. Stam cu greu departe unul de celalalt cand el trebuie sa plece la munca , ne e dor, la fel cum ne e si cand dormim si nu putem sa ne vedem, sa ne vorbim. Mi-e dor de Romania pe care nu vroiam, cu toate defectele ei s-o parasesc vreodata, de familia mea de care am jurat ca nu ma voi desparti, dar e ceva aici care ma tine, e acel lant invizibil care ma leaga de el. Aici e el, visul meu de iarna, visul meu de-o viata.
Cand iubesti pe cineva nimic nu-ti poate sta in cale, fie cariera, fie familie, fie distanta. Dragostea te va chema oriunde ai fi si mereu isi va gasi ecou in inima ta. Iubirea nu e vesnica,dar  noi devenim vesnici prin ea!